LARICS: Povestea lui Charlie Wilson – un caz de manual al războiului informațional

Povestea lui Charlie Wilson – un caz de manual al războiului informațional

Petrișor Peiu*

 

1. Legenda

Charles Nesbitt Wilson (1933-2010) a fost un congressman democrat, ales pentru 12 mandate consecutive în circumscripția 2 din statul Texas. Wilson a fost unul dintre cei mai expuși criticilor publicului parlamentar american: alcoolic notoriu, cel puțin bănuit a fi consumat droguri, obsedat de petreceri flamboiante cu multe tinere frumoase, el a fost portretizat în 1978 într-un faimos articol din Washington Post scris de Kathleen McLean; în acel articol, intitulat „Good Time Charlie”, Wilson era descris ca fiind un bețiv cinic, drogat și excesiv de corupt care întreținea o viață luxoasă și extravagantă. Wilson a devenit celebru pentru că nu a negat niciodată acuzațiile de playboy bețiv și arogant, spunând că alegătorii lui nu și-au dorit un „călugăr constipat”, ci exact un reprezentant ca el.

foto1

În mandatul început în 1980, Wilson a fost desemnat de către Partidul Democrat să facă parte din „House Appropriations Subcommittee on Defense”, subcomisie parlamentară responsabilă pentru finanțarea operațiunilor CIA. Wilson a început o campanie insistentă de creștere a alocărilor bugetare (care nu necesitau justificare) către CIA, obținând în 1983 suma de 40 milioane dolari, dintre care 17 milioane destinate achiziției de armament anti-aerian (necesar pentru doborârea elicopterelor sovietice Mi-24 Hind, vedetele operațiunilor anti-gherillă din războiul din Afganistan). În 1984, ofițerul CIA Gust Avrakotos decide să încalce regula „de a nu face lobby în Senat sau Camera Reprezentanților pentru finanțarea agenției” și îl abordează direct pe Wilson, cu care pune la cale un plan destinat finanțării operațiunilor rezistenței afgane și înarmării acesteia cu tehnică militară sofisticată. Planul pus la cale împreună cu Avrakotos a constat în „redirecționarea” unei sume de 300 de milioane de dolari de la bugetul apărării (al Pentagonului) către achiziția de armament de către CIA pentru înarmarea mujahedinilor (luptătorii islamiști din Afganistan); acești bani, disponibilizați în același an, 1984, au fost utilizați de către CIA (prin intermediul lui Michael Pillsbury, director în Departamentul Apărării) pentru furnizarea către mujahedini a câtorva mii de rachete anti-aeriene STINGER.

De asemenea, Wilson s-a implicat masiv în furnizarea de echipament militar israelian (cumpărat cu bani saudiți!) către gherilele anti-sovietice din Afganistan. Pentru merite deosebite în forțarea retragerii sovitice din Afganistan în 1989, Wilson a fost primul civil care a primit distincția „Honored Colleague” a CIA și a fost cinstit și după moarte fiind înmormântat cu onoruri militare la cimitarul național Arlington în februarie 2010. Cartea „Charlie Wilson’s War: The Extraordinary Story of the Largest Covert Operation in History”, scrisă de  George Crile al-III-lea, apărută în anul 2003, a adus către publicul larg figura legendară a congressmanului Wilson iar apariția, in anul 2007 a filmului ” Charlie Wilson’s War” (cu Tom Hanks în rolul lui Wilson și fermecătoarea Julia Roberts în principalul rol feminin) a adus recunoașterea internațională a celui care a contribuit decisiv la succesul operațiunii Cyclone, cea mai mare operațiune sub acoperire desfășurată vreodată de către CIA (livrarea de armament în valoare de 20-30 milioane dolari pe an la începutul anilor 80 și atingând vârful de 670 milioane dolari în 1987 către grupările mujahedinilor afgani).

2. Teatrul de operațiuni

Afganistanul era o miză de importanță medie la finalul anilor 70. Pe 27 aprilie 1978, armata afgană dă o lovitură de stat în favoarea partidului marxist Partidul Democratic al Poporului din Afganistan (PDPA), îl arestează și apoi ucide (împreună cu întreaga sa familie) pe Mohammad Daoud Khan, cel care în 1973 preluase puterea (tot printr-o lovitură de stat) de la vărul său, ultimul rege afgan, Mohammed Zahir Șah. Conducătorul statului devine  Nur Muhammad Taraki, secretarul general al PDPA. PDPA, apropiat fiind ideologic de Uniunea Sovietică declanșează un proces de schimbare a țării, introducând reforme de inspirație sovietică. Dar, după numai 17 luni, Hafizullah Amin, Vice- Prim Ministru, dă o nouă lovitură de stat, îl arestează și ucide pe Taraki și își instaurează propriul clan la putere.

Aici este momentul să spunem că principalul broker de putere în Afganistan era URSS, față de care toate facțiunile rivale, amintite în această istorie complicată,  erau binevoitoare; în principiu, toți cei care se luptau pentru putere în Afganistan căutau binecuvântarea Kremlinului iar armata afgană era plină de „consilieri” sovietici. Atunci când președintele Taraki a solicitat sprijin sovietic extins pentru armata și administrația afgană, toată conducerea sovietică (Leonid Brejnev, secretar general PCUS, Alexei Kosâghin, Prim-Ministru și Andrei Gromâko, ministru de externe) a refuzat extinderea cerută și l-au sfătuit pe Taraki să renunțe la planul reformist și să caute o reconciliere a întregii societăți.

Pe de altă parte, Pakistanul se afla în relații foarte reci, chiar ostile cu conducerile oficiale din Afganistan, datorită liniei etnice paștune aflate la conducere la Kabul, care clama fondarea statului „Paștunistan”, incluzând largi porțiuni din Pakistan. Statul pakistanez decide să își „construiască” propria partidă în Afganistan și, în 1974, premierul  Zulfikar Ali Bhutto autorizează o operațiune prin care sunt răpiți din Afganistan și aduși în Pakistan  Burhanuddin Rabbani și Gulbadin Hekmatyar, liderii mișcării anti-Daud. Pakistanul decide să joace pe cartea grupării rebele islamiste Jamyat Islami, pe care o ajută logistic și o determină să înceapă o acțiune anti-guvernamentală în Valea Panjshir, acțiune respinsă de către armata afgană.

În octombrie 1978, o nouă revoltă sprijinită de vecinii pakistanezi apare în valea Kunar, printre triburile din Nuristan și se propagă cu repeziciune în 24 din cele 28 de provincii afgane, determinând inclusiv o revoltă uriașă la Herat în martie 1979 (unde au fost masacrate familiile a 100 de cetățeni sovietici).

La începutul anului 1979, o altă lovitură aduce Statele Unite în scenă: ambasadorul american Adolph „Spike” Dubs este răpit de o grupare marxistă, Settam-e-Melli, și dus în camera 117 a hotelului Kabul. SUA presează guvernul afgan să negocieze eliberarea ambasadorului dar sovieticii insistă să organizeze o operațiune în forță de eliminare a teroriștilor. Lipsiți de experiență, consilierii sovietici și trupele afgane de elită reușesc să ucidă teroriștii dar, în schimbul de focuri moare și ambasadorul american, ceea ce determină o reacție de protest violent la Washington.

Relațiile dintre Pakistan și SUA se deteriorează profund odată cu lovitura de stat organizată de generalul Muhammad Zia-ul-Haq și mai ales după asasinarea lui Ali Bhutto în aprilie 1979. Dar președintele Carter dorea să „repare” cumva relațiile cu generalul Haq, în vederea obținerii de sprijin față de Iranul cuprins de revoluția islamistă. Pe acest fond bilateral, serviciul de informații pakistanez (ISI-Inter-sevices Intelligence) începe să facă lobby asupra oficialilor americani pentru sprijinirea grupărilor insurgente din Afganistanul vecin. CIA decide să supună atenției SCC (Special Coordination Committee) din cadrul  United States National Security Council (Consiliul Național de Securitate) câteva opțiuni privind operațiuni sub acoperire în Afganistan, care să determine intervenția masivă a URSS și prinderea acesteia din urmă într-o capcană gen Vietnam. Administrația Carter aprobă doar un sprijin redus de 500 000 USD pentru „ajutor nemilitar”.

Consilierul pentru securitate Zbigniew Brzezinski consideră însă că: „We didn’t push the Russians to intervene, but we knowingly increased the probability that they would.”(Nu i-am presat pe ruși să intervină, dar am crescut conștient probabilitatea s-o facă).

3. Războiul

Pe 25 decembrie 1979 începea venirea în Afganistan a trupelor sovietice aeropurtate și terestre (anumite contingente se aflau deja acolo) într-o operațiune pe care dictatorul afgan Amin o credea de ajutor împotriva rebelilor islamiști iar conducerea URSS o credea o intervenție chirurgicală de îndepărtare a lui Amin.

foto2

 

Direcțiile de pătrundere a trupelor sovietice sunt fie pe calea aerului (la aeroportul din Kabul), fie în lungul singurei șosele circulare din țară betonate (numită „betonka” de către armata sovietică).

Războiul începe printr-o paradă involuntară de comedie neagră sovietică. În ziua de 27 decembrie 1979, bucătarul sovietic al lui Amin reușește să-l otrăvească pe acesta la prânz dar, medicii, tot sovietici, (necoordonați cu șefii politici și militari care doreau îndepărtarea dictatorului) reușesc să-l salveze. Complotul bucătarilor nereușind, în aceeași seară trupele sovietice de elită (echipate cu uniforme afgane) ocupă palatul Tajbeg (sediul puterii) și-l ucid pe Amin, înlocuindu-l cu Babrak Karmal. Până în februarie 1980, tot Afganistanul urban (fâșia de-a lungul șoselei „betonka” și aglomerarea din jurul capitalei Kabul) era ocupat și nu va fi niciodată cedat; contrar opiniei generale, sovieticii nu au pierdut nicio bătălie în cei zece ani de război și nu au cedat niciun oraș, având numai 15 000 morți. Toate luptele de gherilă care au umplut legendele au fost fie ambuscade, fie ciocniri în sate puțin populate sau în văi aride.

Operațiunile militare, de rutină și de gherilă, nu au mai contat, de fapt, în niciun fel de acum înainte. Tot ce avea să conteze era… războiul informațional, asezonat politic și cu mari porții de „intelligence”.

4. 1980- Sfârșitul războiului militar, începutul războiului informațional

Adunarea generală ONU a condamnat intervenția militară sovietică, printr-o rezoluție votată cu scorul 104-18; miniștrii de externe din 34 de state musulmane au condamnat dur agresiunea sovietică iar întregul occident a redescoperit subit marea miză a secolului XIX: temerea britanicilor că rușii ar fi putut ajunge la Oceanul Indian, amenințând suplimentar securitatea emisferei vestice.

Pakistanul generalului Zia-ul-Haq a declanșat o operațiune de „islamizare” a conflictului, invocând organizarea unui mare front musulman (dar care excludea cu grijă marele vecin șiit Iranul), care să lupte împotriva ocupației „infidelilor” sovietici. A fost inclusiv lansată ideea voluntarilor arabi care să lupte cu trupele invadatoare , așa-numiții „arabi afgani” (printre care era și tânărul, pe atunci, Osama bin-Laden), de fapt un grup mic și nesemnificativ de numai 2000 de oameni, nedisciplinați și prost antrenați, care au pricinuit trupelor guvernamentale afgane prima și ultima victorie de răsunet în bătălia de la Jalalabad ( martie 1989). Marea miză a serviciilor de informații pakistaneze a fost, de fapt, obținerea sprijinului american efectiv (nu doar politic) și, în subsidiar, sprijin logistic chinezesc.

Americanii au văzut în internaționalizarea problemei agresiunii sovietice posibilitatea unui „Vietnam pentru URSS” și au exploatat politic în mod inteligent această șansă, demolând practic ultima brumă de aparentă putere și participare globală sovietică printr-o campanie reușită de demonizare a regimului de la Moscova; în mod strălucit, rușii au fost puși în defensivă informațională încă de la început prin boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova și prin coalizarea „lumii libere ” împotriva lor, coaliție condusă de noul parteneriat global China- SUA.

Toate televiziunile mari și influente americane au prezentat în termeni elogioși rezistența afgană a mujahedinilor; CBS a prezentat chiar un documentar special, reluat de câteva ori, iar răspândita publicație Reader`s Digest a popularizat martiriul luptătorilor afgani pentru independență. Respectatul Robert D. Kaplan s-a implicat activ pentru a combate teoria primitivismului mujahedinilor și pentru a sublinia, în context, cruzimea masacrelor comise de către sovietici.

5. Cine erau insurgenții?

Au existat peste 4000 de baze identificate ale luptătorilor mujahedini, dar niciodată nu a existat o unitate a lor; acestea erau, de fapt, niște grupări absolut autonome, formate pe baze etnice.

foto3

 

Cel mai temut și respectat lider al mujahedinilor a fost, așa cum reiese din arhivele sovietice, Ahmad Șah Massoud, „leul din Panjsir”, un etnic tadjic, sunit,  absolvent al Politehnicii din Kabul, care comanda peste 10 000 combatanți și care, spre sfârșitul războiului își întinsese supremația asupra întregului nord-est tadjic al țării, reunind toate formațiunile insurgente de acolo sub titulatura  Shura-e Nazar (Consiliul de Supraveghere, având 130 comandanți locali din 12 provincii afgane).

În zonele dominate etnic de paștuni (sud și vest), nu a existat o astfel de figură care să poată coagula un număr mare de combatanți, aici fiind grupuri de până în 300 de oameni, adunați în general pe considerente tribale.

Pakistanul a susținut, de la început, gruparea Hizb-i Islami, condusă de către Gulbudin Hekmatyar, mai vechiul prieten al țării vecine, răpit în 1974 de ISI de sub nasul Afganistanului condus atunci de către Daud.

Iranul a sprijinit și finanțat gruparea  Hazara Hizb-e Wahdat, condusă de către   Abdul Ali Mazari,iar Arabia  Saudită l-a sprijinit pe  wahhabitul Abdul Rasul Sayyaf, liderul facțiunii Ittihad-i Islami.

6. Pakistanul ajunge la bani

De fapt, în interiorul administrației Reagan s-a dat o luptă între partizanii sprijinirii gherilelor afgane prin intermediul Pakistanului (practic aceștia doreau coordonarea întregului sprijin de către sistemul politic de la Peshwar, condus de către un alt vechi agent pakistanez, Burhanuddin Rabbani) și cei care doreau sprijinirea celor care luptă efectiv și care au rezultate, respectiv Ahmad Șah Massoud. Rabbani era cantonat în provincia pakistaneză etnic paștună  Khyber Pakhtunkhwa, în capitala acesteia Peshwar.

Cei care susțineau cauza lui Massoud erau reprezentanții Departamentului de Stat de pe teren,  Edmund McWilliams și Peter Tomsen, precum și analiștii de la Heritage Foundation, Michael Johns și James A. Phillips.

Pakistanezii, însă, au avut un as în mânecă: Joanne King Herring, o prezentatoare TV din Houston, Texas, devenită celebră datorită apariției în revista Life a unor imagini impresionante de la aniversarea sa de 30 de ani (1959) când soțul Richard King i-a organizat o petrecere decadentă cu tema „origie romană”, incluzând o licitație de sclavi. Herring a fost principala lobby-istă a serviciilor de informații pakistaneze; ea îl cunoștea pe generalul Zia-ul-Haq încă din 1970, când îi sprijinea cariera și îi conducea activitatea de lobby de la Washington, capitală care atunci îl venera pe Ali Bhutto, rivalul generalului.

Joanne Herring îl cunoștea bine pe la fel de scandalosul monden (tot texan și el), Charlie Wilson, căruia i-a organizat o vizită la Islamabad, unde a fost primit de către președintele Zia-ul-Haq și apoi a fost însoțit într-o vizită la o tabără de refugiați afgani din Pakistan.

foto4

Charlie Wilson și-a folosit tot ce acumulase în materie de relații politice pentru a direcționa uriașul buget american de sprijin acordat insurgenților afgani către Pakistan. Astfel, ISI (serviciul de informații pakistanez) a distribuit armament, bani și provizii în valoare de 3 miliarde USD (până în 1992), numai din partea americanilor, plus încă probabil 1 miliard USD de la ceilalți sprijinitori ai cauzei afgane (Arabia Saudită, alte monarhii arabe plus China). Unde au ajuns aceste ajutoare? La gruparea condusă de la Peshwar, politic supusă lui Rabbani și la gherila condusă de către Gulbudin Hekmatyar. Cei care luptau cel mai mult și mai eficient, oamenii lui Șah Massoud, nu au primit mai nimic, fiind nevoiți să își finanțeze operațiunile din vânzarea de smaralde și lapis-lazuli din zona nord-estului Afganistanului.

Burhanuddin Rabbani (profesor de teologie la Universitatea din Kabul) conducea partidul Jamiat-e-Islami, compus majoritar din etnici tadjici din nordul și vestul țării. Din acest partid s-a rupt și gruparea Hezb e-Islami, condusă de Hekmatyar; Hekmatyar a fost omul controlat și dirijat de ISI, având totodată sprijinul Frăției Musulmane și al Arabiei Saudite. Hekmatyar a fost alesul serviciilor pakistaneze pentru a primi cea mai mare parte a uriașelor resuse puse la dispoziția insurgenților anti-sovietici, în ciuda faptului că nu a câștigat nicio luptă împotriva trupelor URSS și, de fapt, nici nu a prea luptat împotriva acestora. Sprijinit și de MI-6, Hekmatyar a avut chiar și o întâlnire cu premierul britanic, Margaret Thatcher în Downing Street, 10.

Planurile pakistaneze privind construcția unei partide proprii în Afganistan devin mult prea vizibile în 1997, când unul din oamenii lui Hekmatyar îl ucide pe cameramanul britanic Andy Skrzypkowiak, vinovat de a fi „răspândit în Vest succesele militare ale lui Șah Massoud”, asasinul fiind recompensat ca un erou de către șeful său. În același an, gruparea pro-pakistaneză Hezb-i Islami organizează o ambuscadă condusă de Sayed Jamal în care sunt uciși 30 dintre comandanții lui Șah Massoud în Farkhar, provincia Takhar. Tot în fatidicul an 1987, Médecins Sans Frontières îl acuză pe Hekmatyar de deturnarea și jaful unui convoi de 96 de camioane conținând medicamente, bani și provizii destinate satelor din nordul Afganistanului.

Alfred McCoy, autorul cărții „The Politics of Heroin in Southeast Asia” îl acuză pe Hekmatyar că a organizat, cu banii de la CIA, o rețea uriașă de trafic de opiu din Afganistan.

7. De ce a avut nevoie Pakistanul de banii și armamentul americanilor?

Încă înainte de retragerea trupelor sovietice, dar mai cu seamă după februarie 1989, grupările finanțate de Pakistan și conduse de Rabbani și Hekmatyar declanșează un sângeros război civil împotriva lui Șah Massoud și a altor conducători militari independenți, ucigând aproape un milion de afgani într-un sângeros măcel care a durat până în 1996. Politicile criminale ale lui Hekmatyar, precum și anti-occidentalismul său radical determină ruptura de Rabbani (care devine aliat al lui Șah Massoud) și conduc la o nouă alianță între Hekmatyar și gruparea șiită pro-iraniană  Hizb-e-Wahdat. Cu tot sprijinul masiv oferit de Pakistan și deși avea cea mai bine înzestrată armată din războiul civil afgan, Hekmatyar (împreună cu noii săi aliați șiiți) sunt înfrânți la porțile Kabulului în 1994 de către genialul comandant Șah Massoud. Această ultimă înfrângere convinge Islamabadul să renunțe la protejarea lui Hekmatyar și declanșează deturnarea întregului sprijin financiar și a armamentului și logisticii acestuia către gruparea paștună a talibanilor, mult mai bine controlată de ISI. Aceștia se dovedesc mult mai eficienți și, în 1996, preiau controlul Kabulului și a întregii țări. De notat că forma statală talibană, Emiratul Islamic al Afganistanului nu a fost recunoscută decât de trei state: Pakistanul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.

8. Cum a funcționat războiul informațional din Afganistan?

În decembrie 1979, Pakistanul era condus de către generalul Zia-ul Haq, boicotat de către administrația Carter datorită practicilor despotice și sângeroase pe plan intern, iar Afganistanul era teatrul unor experimente sociale de tip sovietic desfășurate de către un regim marxist corupt și divizat de lupte interne. Toate facțiunile rivale din PDPA (partidul marxist al lui Taraki și Amin), precum și opoziția nemarxistă așteptau ca puterea influentă de la Moscova să întervină cumva și să pună capăt luptelor interne și reformelor nedorite. Kremlinul fugea ca dracul de tămâie de o intervenție militară în Afganistan și îi presa pe liderii de la Kabul să renunțe la reformele seculariste.

În acel moment, serviciile pakistaneze, ISI, creează o opoziție care nu se raporta la URSS (Rabbani și Hekmatyar), administrația Carter o finanțează simbolic dar sovieticii, cu resurse de inteligență limitate și nesofisticați, se sperie și decid o operațiune militară fulger pentru instaurarea unui regim mai relaxt (dar controlat ) la Kabul. Liderii mediocri de la Kremlin au mutat greșit, ignorând sfaturile miilor de „consilieri” sovietici din Afganistan, intrând într-o capcană din care nu vor mai ieși: în loc să-l asasineze pe dictatorul Amin și să regizeze o lovitură de palat, ei trimit 100 000 de soldați să impună ordinea! Era exact ceea ce pakistanezii și americanii (separat și din motive diferite) își doreau. Serviciul pakistanez ISI o activează pe Joanne Herring, aceasta îl atrage de partea ei pe congressman-ul Wilson, o grupare din CIA apropiată de serviciile pakistaneze cuplează și americanii declanșează uriașa operațiune Cyclone (cea mai mare din istoria SUA), prin care 3 miliarde USD se duc către Pakistan.

În limbajul războiului hibrid, rușii au pierdut totul încă de la început: pakistanezii au organizat o condamnare fulger (în doar 10 zile) din partea țărilor musulmane a agresiunii sovietice, America (cu administrația Reagan chiar la început) a simțit momentul revanșei după Vietnam și a internaționalizat rapid condamanarea URSS, Marea Britanie (cu Margaret Thatcher premier) a crezut teoria pakistaneză cu rușii care forțau ieșirea la Oceanul Indian precum în secolul XIX și a demonizat imperiul socialist și ea.

Media a contribuit din plin la apariția și creșterea legendei mujahedinilor patrioți care luptau pentru libertatea propriului popor și care se opuneau forțelor opresoare sovietice, responsabile de  organizarea masacralor împotriva afganilor. Mai mult, trimiterea de rachete STINGER gherilelor afgane și câteva elicoptere și avioane sovietice lovite în aer cu acestea (abil filmate) au creat o imagine de „șoc și groază” în toată lumea, determinând inclusiv o opoziție masivă la război chiar în rândul cetățenilor sovietici; imaginile cu rachetele STINGER lovind elicopterele rusești au contribuit decisiv la apariția unei forme de protest tacit în interiorul URSS, „mișcarea mamelor”. Pe teren, însă, sovieticii au găsit imediat remediul împotriva acestor rachete: zborurile de noapte sau la mare altitudine, unde STINGER era inofensivă.

Deși nu au pierdut nicio mare bătălie și au avut numai 15 000 morți, sovieticii cred că Armata Roșie a fost decimată și umilită de triburile de păstori primitivi afgani iar lumea întreagă este convinsă că războiul din Afganistan a contribuit decisiv la prăbușirea URSS. În realitate, Armata Roșie nu a avut niciodată mai mult de 108 000 oameni pe teren iar pierderile financiare cauzate strict de efortul militar nu au atins mai mult de 2,5 miliarde USD. Sovieticii au pierdut infinit mai mult datorită embargoului comercial impus de Occident și datorită manipulării cotațiilor internaționale ale țițeiului de către saudiți și americani.

Marele câștigător al războiului din Afganistan a fost, fără îndoială, Pakistanul: regimul Zia -ul Haq a căpătat respectabilitate internațională și mai ales o masivă finanțare din partea americanilor, gherilele pro-pakistaneze ale lui Hekmatyar au primit armament ultra-modern de câteva sute de milioane USD (poate chiar 1 miliard USD), toate luptele importante și pierderile afgane au fost în contul unor mujahedini care nu au primit nici 10% din sprijinul american (gruparea lui Șah Massoud).

Toți ceilalți actori importanți (nu doar sovieticii) au pierdut câte ceva: India a asistat pasivă la tot acest spectacol, ca și Iranul, ambele neînțelegând ce li se întâmplă; americanii au pompat sume imense în înarmarea unor grupări despre care nu știau nimic și pe care nu le controlau, sume care au sfârșit prin a contribui la înarmarea și radicalizarea celui mai mare pericol la adresa lumii vestice (pericol concretizat pentru americani dureros la 11 septembrie 20001).

Pe cât de bine și-au jucat cartea până în 1989, pe atât de prost au gestionat pakistanezii situația după 1989, mizând pe un veșnic perdant precum Hekmatyar sau pe talibanii auto-distructivi. Istoria s-a răzbunat pe pakistanezi aducându-le cel mai mare pericol la propria graniță …

Curios, dar singurul erou rămâne inocentul Charlie Wilson, un dandy petrecăreț care a crezut că participă la scrierea istoriei.

 

*Petrișor Peiu este membru al Consiliului de Experți LARICS.

LARICS: Povestea lui Charlie Wilson – un caz de manual al războiului informațional