Iulian Chifu și Diana Bărbuceanu: Un caz test al războiului informațional rus – livrarea de motoare de rachete Coreei de Nord

Un caz test al războiului informațional rus – livrarea de motoare de rachete Coreei de Nord

Iulian Chifu, Diana Bărbuceanu*

f1
Liderul nord coreean Kim Jong Un sărbătoreşte succesul testului cu rachete balistice intercontinental Hwasong 14 efectuat într-o locaţie secretă din Coreea de Nord FOTO AFP KCN via KNS

Recent s-a derulat un episod clasic din războiul informațional rus care a vizat pasarea responsabilității vizând livrarea de motoare de rachetă Coreei de Nord. Este vorba despre elementele care au făcut ca Phenianul să facă un salt tehnologic deosebit și neașteptat de trei ani, fiind azi capabil să livreze arma nucleară.

Analiza faptică: Rusia și China au devansat programul rachetelor balistice nucleare ale Coreei de Nord cu trei ani, încălcând embargoul

O controversă actuală în dezbaterea internațională ține de modul în care Coreea de Nord a reușit, cu 3 ani mai devreme decât era prognozat, să obțină acces la tehnologia care-i permite astăzi să amenințe cu rachete balistice intercontinentale cu încărcătură nucleară întreaga lume. Iar datele se acumulează pentru a proba că salturile tehnologice sunt realizate prin încălcarea embargoului de către Rusia și China, de companii de stat pentru aceste produse strategice din cele două state.

În discuție intră mai multe elemente, dar să spunem că cele mai importante țin de tehnologia pentru a trimite rachete cu rază medie și lungă de acțiune, purtătoare, dar și miniaturizarea armei atomice pentru a putea fi plasată în interiorul unei rachete purtătoare. Elementele sunt mult mai multe, ca și barierele tehnologice de depășit pentru a avea o asemenea armă. Evaluarea inițială pentru o asemenea performanță a Coreei de Nord era 2020-2021, deci trei ani de aici înainte, cel puțin. Și totuși, există toate datele și informațiile că acest pas ar fi fost depășit, iar lumea așteaptă primul test cu rachetă balistică cu încărcătură nucleară al Coreei de Nord.

Controversele rămân privind miniaturizarea bombei nucleare și montarea la bord, cu inițierea exploziei nucleare și alte detalii tehnice. Aici există un anumit dubiu până când vedem primul test nuclear făcut cu o asemenea armă. Dubiul merge până la a considera că nivelul de eșecuri ar trebui să fie foarte ridicat prin devansarea termenelor și absența testelor potrivite.

La nivelul programului nuclear se consideră că încălcarea Tratatului de Neproliferare are la bază rețeaua A.Q.Khan, a savantului pakistanez care a condus programul nuclear al acestei țări(și el venit din China în timpul Războiului Rece), rețea care a cumpărat și a reexportat, respectiv a făcut contrabandă cu precursori, tehnologie și componente pentru a obține arma atomică în Coreea de Nord. Dar și suspiciunile directe vizând China se mențin.

La programul privind rachetele purtătoare, încercările Coreei de Nord au fost multiple. Au început cu o tentativă de schimb cu Iranul, tehnologia nucleară versus tehnologia pentru rachete cu rază scurtă și medie de acțiune, însă după ce un transport de tehnologie și rachete iranian a fost interceptat, în urmă cu câțiva ani, puține componente ar mai fi putut ajunge și, oricum, Coreea de Nord a depășit astăzi nivelul tehnologic iranian, și nu pe cont propriu.

Componentele pentru rachetele balistice lansate în ultima perioadă de Coreea de Nord au fost produse în Federația Rusă și apoi livrate în Republica Populară Democrată Coreeană, potrivit inginerului constructor de rachete din Germania, Robert Schmucker, într-un interviu oferit Deutsche Welle. Schmucker a lucrat anterior la motorul navei spațiale „Space Shuttle”, iar acum este profesor la Universitatea Tehnică din Munchen.

Datele sunt confirmate de servicile sud coreene, care au interceptat resturile rachetei UNHA 3 lansată de nord coreeni în februarie 2016 pentru a trimite un satelit, și au probat de unde provin părțile constitutive. Serviciile de informații sud-coreene au menţionat și originea rusă a componentelor pentru rachetele nord-coreene, și surse chineze pentru acestea.

Michael Elleman, senior follow la International Institute for Strategic Studies (IISS), a fost cel care a purtat componenta tehnică a războiului informational în cazul motoarelor de rachetă. Însă el și-a lăsat zone de retragere și revizuire a teoriei, către care a revenit, în final.

Elleman a susținut că tehnologia vine din spațiul post-sovietic și Rusia a folosit datele pentru a da vina pe Ucraina, care ea nu a produs însă arme de această factură niciodată după independență. Mai mult, nu e vorba despre tehnologie sovietică de tip „SCUD”, „NodOn” și „Tocika”, și despre motoare derivate din modelul rusesc RD-250.

O parte din componentele rachetelor nord-coerene, așa cum a descoperit și serviciul de informații sud coreean care a refăcut racheta pierdută în mare, provin direct din China. Potrivit unui raport al Națiunilor Unite, livrarea către Coreea de Nord a fost o încălcare flagrantă a rezoluțiilor ONU. Shenyang Machine Tools Company a trimis asemenea produse în Coreea de Nord la sfârșitul lui 2015, iar alte companii chineze au fost intermediari în transferul ilegal de tehnologie occidentală către Phenian, deși erau angajați cu condiții clare și stricte privind neexportarea către Coreea de Nord. SUA a pus sub embargo companiile implicate.

Mai mult, în septembrie anul trecut, China a arestat 11 directori ai Hongxiang Industrial Development Co., inclusiv pe fondatorul Ma Xiaohong, pentru că au exportat produse cu dublă utilizare. Mai nou, China colaborează pentru stoparea programului nord-coreean pentru că e complet nemulțumită de contramăsurile americane și ale aliaților, pe care le resimte îndreptate și împotriva sa.

f2

Reacții și verosimilitatea atacului: baza creării dubiului și a îndepărtării acuzațiilor de la propria tranzacție

Pe 14 august, cotidianul american New York Times a publicat un articol intitulat „North Korea’s Missile Success Is Linked to Ukrainian Plant, Investigators Say” și semnat de jurnaliștii William Broad și David E. Sanger, care a pus pe jar întreaga opinie publică internațională. În articolul cu pricina se relatează că succesul lansării de către Phenian la începutul lunii iulie a rachetei intercontinentale balistice s-ar datora utilizării motoarelor puternice de rachete achiziționate cel mai probabil dintr-o fabrică ucraineană denumită Yuzhmash, situată în regiunea Dnipro.

Textul publicat în New York Times se bazează pe un raport scris de către Michael Elleman, un expert în probleme de securitate de la Institutul Internațional de Studii Strategice.

Așa cum era de așteptat, Kievul a negat vehement implicarea sa în toată această poveste, secretarul Consiliului de Securitate și Apărare al țării, Oleksandr Turcinov declarând că Ucraina „nu a furnizat niciodată motoare de rachete sau orice fel de tehnologie de rachete în Coreea de Nord”. De asemenea, reprezentanții Yuzhmash au afirmat că fabrica nu a produs rachete balistice de tip militar de la proclamarea independenței față de Uniunea Sovietică în 1991: „În anii de independență, Yuzhmash nu a produs, și nu produce, rachete și sisteme militare de rachete, se arată într-o declarație publicată pe site-ul companiei lor”.

Mai mult decât atât, președintele ucrainean Petro Poroșenko a anunțat săptămâna trecută că Ucraina va face o anchetă cu privire la presupusa livrare către Coreea de Nord a motoarelor destinate echipării rachetelor. „Este puțin important faptul că acuzațiile făcute contra Ucrainei sunt absurde. În calitate de parteneri responsabili, noi trebuie să verificăm atent informațiile publicate de New York Times cu privire la presupusa livrare de motoare de rachete sau de tehnologii relevante Coreei de Nord”, a scris Poroșenko pe o rețea de socializare.

Iată de ce am ordonat imediat desfășurarea unei achetete aprofundate și complete asupra situației și elaborarea concluziilor în trei zile”, a mai precizat șeful statului. Potrivit lui Petro Poroşenko, această anchetă va permite să se „confirme” că acuzaţiile contra Kievului sunt „invenţii” şi să se „localizeze sursa reală şi intenţiile celor care sunt în spatele acestei fake news nefondate”.

f3

Construcția legitimității unui atac informațional: credibilitatea actorilor, falsuri pas cu pas al surselor care se preiau reciproc

În ciuda popularității celor doi autori ai articolului cu pricina – William Broad și David E. Sanger sunt laureați ai premiului Pulitzer, fiind apreciați pentru analizele lucide și riguroase pe care le-au elaborat de-a lungul timpului – textul publicat în data de 14 august în New York Times este dovada unui jurnalism neprofesionist. Acuzând Ucraina de cooperare cu Coreea de Nord în baza unor dovezi îndoielnice, atrage de la sine sentimentul că acest lucru nu ar fi fost posibil fără intervenția din umbră a Moscovei.

În acest sens, o serie de experți ai mediului analitic au acreditat ideea că știrea ar fi fost dezvoltată în interiorul zidurilor Kremlinului, adevăratul furnizor de tehnologie al Phenianului. Altfel spus, Moscova a orchestrat un veritabil război informațional, a cărui victimă a căzut Ucraina.

Până în momentul de față, nu avem nicio reacție oficială din partea Casei Albe, a Departamentului de Stat al SUA sau a Pentagonului. Cu toate acestea, este puțin probabil ca, în cazul în care ea va fi dezvăluită, să fie manifestată o poziție rigidă sau acuzatoare la adresa Ucrainei, în primul rând pentru că o asemenea poziție ar fi fost cunoscută de către serviciile de informații americane, care ar fi reacționat din timp și nu-și mai puneau problema transferului de arme letale defensive, ținta reală a acestei campanii de dezinformare.

Desigur, în cazul în care prin absurd o astfel de poveste s-ar dovedi a fi reală, ea ar afecta în mod semnificativ poziția Washingtonului față de Kiev. Aceasta în condițiile în care Coreea de Nord reprezintă o amenințare directă la adresa Statelor Unite. Devine așadar extrem de relevant de probat că un astfel de transfer nu a avut loc cu adevărat din contră să se probeze transferul efectuat de Rusia pe intervalul vizat.

Însă, încă o dată, este foarte greu de crezut că aceste acuzații ar fi reale. La urma urmei, SUA este unul dintre cei mai importanți parteneri și susținători ai Ucrainei. Mai mult decât atât, prin intermediului Memorandumului de la Budapesta (la care SUA este parte) s-a statuat decizia ca Ucraina să renunțe la arsenalul său nuclear și să se alăture regimului de neproliferare a armelor nucleare, fapt la care Ucraina ține în mod deosebit, într-atât încât nu are nici o intenție să-și submineze poziția și relațiile cu statele occidentale printr-o acțiune condamnabilă de această factură, livrarea unor motoare de rachetă către Coreea de Nord.

În consecință, este puțin probabil ca guvernul de la Kiev să compromită un astfel de acord, cu atât mai mult cu cât Ucraina a fost în permanență atentă la interesele americane. De-a lungul timpului, Ucraina a refuzat să furnizeze arme convenționale unor state, în condițiile în care acest lucru ar fi periclitat interesele partenerului său. Astfel de situații au avut loc și în timpul administrațiilor Kucima și Yushcenko.

Articolul din New York Times e bazat pe informații trunchiate

Articolul citează din analiza unui expert din cadrul Institutului Internațional de Studii Strategice din Marea Britanie (IISS), denumită „The secret to North Korea’s ICBM success”. Autorul analizei, Michael Elleman, este un om de știința de origine americană, fost angajat al companiei Lockheed Martin, precum și fost expert în cadrul ONU și în alte organizații publice și private.

De remarcat că, deși William Broad și David E. Sanger menționează sursa articolului, informațiile din text diferă în mod semnificativ de analiza lui Elleman de la început și până la sfârșit, prin introducerea unor nuanțe diferite. Așadar, autorii din NYT susțin că succesul programului nord-coreean „a fost posibil cu ajutorul achizițiilor de pe piața neagră a unor motoare de rachete puternice – de tip RD-250 -, cel mai probabil dintr-o fabrică ucraineană ce are legături istorice cu programul de rachete al Rusiei”.

Cei doi jurnaliști indică doar sursa ucraineană, în pofida faptului că primul paragraf al analizei lui Elleman nu este atât de categoric. Potrivit lui Elleman, „motoarele au fost probabil achiziționate prin rețele ilicite care operează în Rusia și/sau Ucraina”.

Mai mult decât atât, de-a lungul analizei, Elleman asociază modelul de motoare identificate doar cu Rusia. „(…) toate acestea sunt asociate cu întreprinderea rusă numită V.P. Glushko, cunoscută și sub numele de Energomash”.

Doar într-unul dintre ultimele paragrafe, Elleman indică exclusiv fabrica ucraineană Yuzhmash. În consecință, jurnaliștii de la NYT au omis cu desăvârșire să prezinte articolul într-un mod echilibrat, bazându-se în mare parte pe informații trunchiate.

Dacă Yuzhmash din Ucraina este prezentat ca sursă nu mai puțin de șapte ori, alternativa rusească NPO Energomash este menționată de jurnaliști doar o singură dată, un raport invers față de raportul inițial de la IISS.

În același timp, nu trebuie omis nici faptul că presupusele dezvăluiri ale lui Elleman se bazează doar pe ipotezele și argumentele autorului (întemeiate pe examinarea unor fotografii), fără a fi oferite dovezi palpabile.

f4

Revenire, retractare, prăbușirea unui atac de război informațional prin transparență și reacție la cel mai înalt nivel

Urmare a reacției vehemente a Kievului, Elleman și-a „îndulcit” în cele din urmă retorica cu privire la Ucraina, susținând că nu crede că guvernul ucrainean a știut despre toată acestă problemă. „Dimpotrivă, Ucraina a arestat nord-coreeni în 2012”, făcând referire la un caz în care spionii nord-coreeni au încercat să fure tehnologia din această țară.

O situație similară a avut loc și în 2015, când autoritățile ucrainene au reținut mai mulți spioni nord-coreeni care au încercat să fotografieze documente secrete din diverse fabrici. De asemenea, după isteria creată în spațiul public de articolul din NYT, Elleman a mai ținut să sublinieze că este la fel de posibil ca motoarele de rachete să provină din Rusia, lucru pe care cei doi jurnaliști nu l-au clarificat.

Argumentele pe care se bazează articolul sunt ușor de demontat

  1. Rusia este unul dintre statele care întreține relații amiabile cu Coreea de Nord, cu care de altfel, împarte și o frontieră comună. Motorul de rachetă de tip RD-250 ce se presupune că ar fi fost utilizat de către Phenian este un produs al unui concept rusesc.

Mai mult decât atât, programul de dezvoltare a rachetelor balistice al Coreii de Nord s-a bazat pe tehnologia rusă. Cu toate acestea, Elleman, și în special jurnaliștii NYT, califică Ucraina ca fiind sursa principală.

  1. În al doilea rând, este greu de imaginat că zeci de motoare (lungi de câțiva metri și cu o greutate de aproape 800 kg) ar fi putut fi transferate din Ucraina în Coreea de Nord în deplină discreție(pe teritoriul Federației Ruse, apropo). Singura ipoteză în acest sens care ar rămâne în picioare ar fi cea legată de activitatea de spionaj a nord-coreenilor, care au sustras tehnologia ucraineană.
  1. Întreprinderile ucrainene nu mai au capacitatea de a produce și furniza motoare de rachete de tip RD-250, după ce liniile tehnologice pentru producerea motoarelor de rachete cu caracteristici similare cu RD-250 au fost parțial distruse după 1991. Aceasta a reprezentat una dintre condițiile dinaintea semnării de către Ucraina a Memorandumului de la Budapesta.

Mai mult decât atât, este greu de crezut că uzina ucraineană ar fi produs astfel de componente pentru Coreea de Nord, în condițiile în care Yuzhmash și-a scăzut numărul de angajați de la 60.000 la 5.000-6.000 și care lucrează 1-2 zile/săptămână. Este adevărat că în ultima perioadă fabrica a fost implicată în noi proiecte spațiale, însă chiar și așa, i-ar fi dificil să mai producă un motor de clasa RD-250.

  1. Potrivit mai multor experți, rachetele Hwasong-12 și Hwasong-14 care au fost lansate în această vară nu au avut la bază motorul RD-250, ci un motor principal diferit, însoțit de alte 4 motoare de direcție mai mici. Chiar și Elleman admite în analiza sa că motorul nord-corean diferă de un RD-250 prin faptul că are o singură cameră de ardere.

În consecință, voci avizate susțin că, cel mai probabil, motorul cu pricina a fost unul de tip RD-253 și a fost produs la fabrica Energomash din Rusia. În această lumină, teoria lui Elleman nu mai este valabilă.

În baza tuturor acestor elemente, este dificil de crezut că Michael Elleman nu a fost informat cu privire la situația motoarelor de rachetă RD-250 din spațiul post-sovietic, cu atât mai mult cu cât în perioada în care acesta s-a aflat în Rusia a luat parte la programul de elaborare a rachetelor cu rază lungă de acțiune. În acest sens, diverse opinii din mediul analitic sugerează că Elleman a căzut pradă serviciile de informații ruse.

Petro Poroșenko, Președintele Ucrainei

Lecțiile învățate din scandalul Kolchuga au permis Ucrainei să iasă din clenciul RD 250, punând Rusia sub lupă, în lumina proiectoarelor

După ce Statele Unite au impus la începutul verii un set nou de sancțiuni, Rusia a decis să submineze nivelul de încredere dintre Washington și Kiev și să distragă atenția lumii întregi de la acțiunile sale agresive. În consecință, Moscova a instrumentalizat un veritabil război informațional, punând la dispoziție un scenariu prin care Ucraina este acuzată de transport ilegal de arme, asemeni episodului Kolchuga.

La începutul anilor 2000, acel scandal a izolat complet Ucraina de Occident, după ce Kievul fost acuzată că a vândut Irakului senzori radio militari denumiţi „Kolchuga”. Aceştia făceau parte dintr-un sistem antiaerian sofisticat folosit de regimul lui Saddam Hussein.

Acuzaţiile se bazau pe presupuse înregistrări audio care-l implicau în scandal chiar pe preşedintele ucrainean. Înregistrările nu au fost niciodată autentificate, iar Moscova a avut cel mai mult de câştigat în urma afacerii.

Totuși, de data aceasta, Kremlinul nu a reușit să desfășoare o operațiune de succes pentru a discredita Ucraina, așa cum s-a întâmplat în timpul președinției Kucima. Povestea motoarelor de rachetă furnizate Coreei de Nord s-a încheiat înainte ca situația să escaladeze, după ce autoritățile ucrainene au reacționat prompt, reușind să neutralizeze toată această amenințare.

Mai mult decât atât, voci avizate susțin că Moscova a fost cea care a furnizat motoarele de rachetă Phenianului, care le-a utilizat pentru lansarea rachetelor balistice intercontinentale ce amenință securitatea națională a Statelor Unite.

Rusia a făcut tot posibilul pentru a menține Coreea de Nord în zona sa de influență, aceasta fiind utilizată ca un elemement de negociere în relația cu Occidentul. Moscova a alimentat continuu ideea influenței exercitate asupra Phenianului, însă astăzi putem constata că avea de-a face cu un simplu joc de imagine.

Federația Rusă a licitat pentru bunăvoința Coreei de Nord inclusiv prin livrarea de echipamente militare. Iar acestă strategie generează astăzi decontul, relevând totodată cinismul Moscovei în raport cu scena globală.

Iulian Chifu este membru al Consiliului de experți LARICS.

Diana Bărbuceanu este cercetător în cadrul Centrului de Prevenire a Conflictelor & Early Warning și a obținut titlul de doctor în relații internaționale în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Este autoarea a numeroase articole apărute în publicații de specialitate dar și semnatară a unor capitole în lucrări de profil.

Sursa: Adevarul.ro

 

Iulian Chifu și Diana Bărbuceanu: Un caz test al războiului informațional rus – livrarea de motoare de rachete Coreei de Nord