Consideraţii asupra românităţii balcanice

Conf.univ.dr. Radu Baltasiu 

Populaţia românească se împarte în două ramuri: daco-romană – de la Nordul Dunării, şi macedo-română – de la Sudul Dunării. Ramura daco-romană este cunoscută sub denumirea de români, iar cea din sudul dunării sub denumirea de aromâni.

 

Populaţia romanităţii nordice, se întinde de la Dunăre până la Nistru, cu ramificaţii până în zona Bugului şi a Crimeii. Există populaţie daco-romană şi în sudul Dunării, în zona Vidinului (Bulgaria), Timocului (la graniţa dintre Bulgaria şi Serbia), în zona Vârşeţ (Banatul sârbesc), pe Tisa (Ungaria), Rutenia – Ucraina subcarpatică (Maramureşul istoric), Bucovina de Nord (zona Cernăuţi – după 1944 la URSS, acum în Ucraina), între Prut şi Bug (R. Moldova – parte din regiunea interbelică a Basarabiei şi respectiv, în Ucraina), la Nord de Braţul Chilia (zona Ismail – Cetatea Albă – sudul Basarabiei – actualmente în Ucraina). În cele ce urmează ne vom ocupa de romanitatea din Sudul Dunării – cunoscută sub denumirea de macedo-români sau de aromâni.

Cert este că ambele populaţii constituie ceea ce din punct de vedere antropologic, lingvistic şi istoric se numeşte români, cu precizarea că diferenţa dintre cele două ramuri este de tip lingvistic dialectal. Ambele ramuri ale romanităţii orientale au avut un destin istoric comun până târziu după aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică. Atestat de diferenţierile de limbă, acest destin comun s-a stins treptat în perioada cuprinsă între secolele VI-X, deşi contacte mai mult sau mai puţin extinse s-au menţinut încă o mie de ani după aceea – dacă avem în vedere numai contribuţia intelectualilor şi bancherilor aromâni la renaşterea românismului în veacul al XIX-lea în Ţările române, în special în Transilvania.

Denumirea de aromâni este oarecum improprie, întrucât, pe lângă aromâni, care compun majoritatea populaţiei romanice din sudul Dunării, mai avem şi istro-români, în Croaţia, în peninsula Istria şi megleno-români, în zona Meglen şi Caragiova de la graniţa dintre Macedonia, Bulgaria, Grecia. Dintre aceste trei ramuri ale macedo-românilor, istroromânii şi meglenoromânii sunt pe cale de dispariţie, numărul lor fiind de câteva mii de persoane în prezent. Croaţia nu recunoaşte dreptul la învăţătură în limba maternă a istroromânilor, pecetluindu-le destinul, Bulgaria abia dacă recunoaşte că românofonii din Vidin sunt minoritari români şi cu atât mai puţin că ar avea şi macedo-români, iar Grecia nu recunoaşte pe români ca minoritate, singura concesie fiind teoria că latinofonii din Grecia sunt greci latinizaţi, care, prin tradiţie, se numesc vlahi. De altfel, Grecia are cea mai consistentă politică de atragere în conceptul său politic privind minorităţile din Balcani, dincolo de frontierele sale, în special în Albania şi Macedonia.

Harta 1. Populaţii româneşti dispărute până la mijlocul sec. XX şi răspândirea la 1940 a macedoromânilor (aromâni în Albania, Tesalia, Epir, respectiv meglenoromâni, în Nordul Greciei) – Sursa – ”Spaţiul istoric si etnic românesc”, Editura Militară, Bucureşti, 1992

În prezent, comunitatea macedoromână parcurge un moment destul greu, de stagnare-restrângere. Principala problemă are o cauză pe termen lung – anume educaţia preşcolară şi şcolară care, după 1944, se face în limba statelor pe teritoriile cărora trăiesc. Tot mai puţine persoane care se declară aromâni, născute după 1944, vorbesc în prezent dialectul. Cea de a doua problemă este de tip politic şi se referă la străduinţa unor state din Balcani de a impune ideea că macedoromânii constituie o minoritate etnică de sine stătătoare în ansamblul romanităţii, fără legături speciale cu masa românească propriu-zisă. Din nefericire, această idee, nefiind tratată cu suficientă fermitate de către autorităţile române, a prins suficiente rădăcini şi în România, unde, pe bani publici, se duce o campanie sistematică de intoxicare a publicului şi a Parlamentului pe această temă. De altfel, autorităţile şi media din România nu au manifestat suficientă preocupare pentru ca publicul din România să conştientizeze ideea că România, ca şi Ungaria, are o masă importantă a comunităţii sale peste graniţe, că o bună parte a acesteia, în special din ţările înconjurătoare, este într-un puternic proces de erodare, că nu se bucură de drepturi elementare, nicidecum de reprezentare politică şi cu atât mai puţin de susţinere financiară sau de participare la guvernare.

Astfel, în Macedonia, unde minorităţile au printre cele mai largi drepturi, aromânii sunt reprezentaţi în Parlament însă drepturile lor culturale sunt foarte limitate. Cei doi factori esenţiali ai păstrării identităţii: învăţământul şi limba liturghiei sunt foarte restrânse sau nu există. Învăţământul în limba proprie este limitat la câteva şcoli (sub zece) şi, acolo, este opţional şi redus la câteva ore, iar bisericile din interiorul comunităţilor aromâne încă nu au dreptul la liturghie în limba română sau în dialect, în ciuda nenumăratelor cereri făcute în acest sens atât de comunitatea locală cât şi de statul român. Situaţia este explicată prin disensiunile dintre Episcopia Ohridului, Biserica Sârbă şi Patriarhia de la Constantinopol. În Macedonia mai trăiesc în prezent circa 180000[1] de aromâni, dar vorbitori ai dialectului mai sunt doar cca. 30000 de oameni. Aceasta faţă de anul 1945, când numărul acestora era de 400 000.

Aşa de pildă, la Skopje, unde se află cea mai mare concentrare de aromâni, nu există decât două şcoli unde se predă facultativ limba română, două ore pe săptămână. În toată Macedonia, în anul 2001, existau doar patru şcoli gimnaziale în care se preda doar facultativ limba română.

Conform datelor documentate în teren (interviuri cu reprezentanţi ai statului român în ţările respective şi cu lideri locali aromâni etc.), până la 1913 românii au dominat economia regiunii, având cea mai mare pondere în conducerea băncilor, a afacerilor comerciale. Centrul economic al Macedoniei era Scopie (Skopje – actualmente capitala Fostei Republici Yugoslave a Macedoniei). Mărturie stă şi faptul că astăzi, după două războaie mondiale, după 50 de ani comunism şi 10 de război civil, circa 10% dintre proprietăţile din Skopje sunt deţinute de etnici aromâni, iar o bună parte dintre afacerile prospere (hoteliere şi comerciale ) sunt încă deţinute de aromâni.

Deşi Maica Tereza este aromâncă (Gondgea Boiagiu), aromânii nu au biserică, iar liturghia se ţine în limba greacă sau macedoneană. Ultima biserică aromânească a fost distrusă de marele cutremur din 1963 (deşi România a avut o contribuţie importantă la reconstrucţia oraşului Skopje).

Un alt centru important al românităţii a fost oraşul Bitola, unde astăzi, elementul viu aromânesc este aproape absent. Au mai rămas pietrele funerare, elemente de arhitectură şi foste instituţii care amintesc de aromâni şi de legăturile lor cu România (cu „patria mamă”). Comunitatea aromânească din Bitola, pe lângă biserici, era suficient de activă şi de numeroasă să se bucure de existenţa unui liceu românesc, susţinut de către statul român, inclusiv cu profesori. Situaţia juridică actuală a liceului este încă tulbure, întrucât autorităţile declară că documentele care atestă proprietatea statului român asupra clădirii au fost pierdute de către autorităţile de la Belgrad în perioada comunistă. Clădirea liceului este în prezent părăsită.

 

Placa comemorativă pentru Maica Tereza (născută Gondgea Boiagiu) în centrul oraşului Skopje – Macedonia

Bitola se află în prelungirea arealului aromânesc cu centrul la Ohrid, pe malul lacului cu acelaşi nume. Dacă Bitola a fost în primul rând un centru comercial, Ohridul a fost centrul religios pentru românitatea din zonă. Cei mai mulţi aromâni din Macedonia se află pe linia localităţilor Struga-Ohrid-Bitola, pe un perimetru de aproximativ 60 kilometri pătraţi. De altfel, Ohrid are foarte multe biserici, mănăstiri şi catedrale bizantine, anterioare stabilizării slavilor şi bulgarilor în regiune. De altfel, în secolul al XI-lea, probabil pentru a contracara ofensiva bulgară asupra Macedoniei, Vasile al II-lea Bulgaroctonul are grijă ca românii să aibă o oarecare autonomie bisericească, trecând toţi vlahii din Macedonia sub jurisdicţia mitropoliei din Ohrid, unde românii aveau o episcopie a lor. Şi astăzi există în Ohrid „biserica aromânească”, însă liturghia se ţine dominant în limba macedoneană. Aromânii din Ohrid sunt prosperi oameni de afaceri şi deţin poziţii importante în conducerea oraşului. Majoritatea copiilor lor au studiat sau studiază în România, ca bursieri ai statului român, sau prin resurse proprii.

În aceeaşi regiune din Macedonia se află o constelaţie de sate, acum parţial părăsite, care conservă o arhitectură cu totul deosebită. Cel mai important dintre ele se numeşte Malovişte care, în secolele XVIII-XIX, avea o infrastructură cvasiurbană, casele fiind construite din piatră şi fier forjat, având drumurile pavate, apă curentă şi canalizare, beneficiind de o biserică monumentală. Malovişte a decăzut puternic odată cu primul război mondial, când linia frontului a trecut prin apropierea satului şi după conflagraţie, când Jugoslavia a refuzat să mai acorde drepturi importante aromânilor.

O altă regiune importantă pentru românitatea balcanică ca şi pentru istoria macedonenilor este Cruşeva (circa 10000 locuitori), în zona centrală a Macedoniei. Cruşeva a fost, la 1903, prima regiune din Macedonia care şi-a declarat independenţa faţă de Imperiul Otoman, proclamând Republica de la Cruşeva. Deşi nu a durat decât câteva zile, revolta aromânilor şi macedonenilor a marcat începutul mişcării de eliberare a popoarelor din regiune în secolul XX. Mişcarea de eliberare din 1903 a fost condusă de un aromân: Pitu Guli. Interesant este că, deşi are piatră funerară şi monument marcat de statul macedonean, nu se pomeneşte nicăieri originea etnică a eroului şi nici de frăţia de arme dintre cele două comunităţi aromână şi macedoneană. Deşi punem această „discreţie” pe seama situaţiei delicate din Macedonia, al cărei guvern încearcă să prezinte cât mai uniformă compoziţia etnică a părţii „creştine” a ţării, nu putem să nu remarcăm trecerea sistematică sub tăcere a contribuţiei aromânilor la istoria acestei ţări. Prezentăm câteva imagini reprezentative din Cruşeva, pentru a ne da seama de amploarea vieţii economice, spirituale a regiunii. Cruşeva a fost un centru comercial şi industrial al Macedoniei. Casele mai păstrează încă amprenta breslelor prin motive votive deosebite.

În Albania avem cea mai concentrare macedo-română după Grecia. În Grecia, nefiind recunoscuţi ca minoritate (sunt consideraţi greci latinizaţi), autorităţile statului român nu s-au putut implica după 1990 în reluarea legăturilor coerente cu minoritatea aromână de acolo, deşi numărul lor este cel mai mare (peste 500 000 de oameni) iar reţeaua şcolară interbelică susţinută de statul român a fost cea mai dezvoltată (aproape în fiecare sat din Tesalia, Epir şi Macedonia greacă statul român a subvenţionat o şcoală, a trimis profesori şi preoţi etc.).

Populaţia aromână din Albania se ridică, aşadar, la circa 400 000 de oameni, dar vorbitori ai dialectului mai sunt circa 100 000 de oameni. Restul sunt în curs de asimilare, prin grecizare şi albanizare. Aromânii nu au reprezentare în Parlamentul albanez, aceasta în timp ce minoritatea greacă, de circa 50 000 de oameni are partid reprezentat în parlament şi reţea şcolară susţinută din fonduri publice şi de către statul grec, la toate nivelurile de învăţământ.

Deşi în perioada interbelică, după Grecia, Albania a avut cea mai extinsă reţea şcolară şi bisericească susţinută de statul român (vezi fotodocumentele Consulatului Regal al României de la Corcea anexate), în prezent statul român nu a reuşit decât subvenţionarea a două şcoli, nici una în Tirana, la Corcea (într-o anexă a Bisericii vechi) şi la Deviaca (în sud). La Deviaca, cu sprijin din România, comunitatea locală a reuşit să deschidă unica grădinţă din regiune cu predare în dialect.

Centrele aromâneşti cele mai importante sunt la Corcea – pe vechiul drum roman al Balcanilor – Via Egnatia – şi în sud, Deviaca-Saranda (Saranda, unde statul român este pe punctul de a recupera în instanţă casa lui Nicolae Iorga). Corcea, vechi centru de cultură şi civilizaţie romană, ulterior românească, este şi în prezent un difuzor important de cultură macedoromână, unde trăiesc circa 10 000 de aromâni. Corcea a constituit un loc de intersectare a intereselor austriece, franceze, italiene şi greceşti în Balcani. Aici Franţa a avut un liceu în perioada interbelică, deşi nu există comunitate franceză, iar în criza din 1997 a avut trupe. Grecia domină însă regiunea prin ajutoare consistente şi prin intermediul Bisericii, al cărui cler se opune cu vehemenţă oricărei încercări de diminuare a statutului limbii greceşti în liturghia ortodoxă. Din Corcea s-au înălţat o serie întreagă de intelectuali şi politicieni de frunte ai României de astăzi. Tot la Corcea, în perioada interbelică, România a avut consulat şi a susţinut o reţea bisericească şi şcolară extinsă. Corcea este singura localitate unde România postdecembristă a reuşit să demareze construirea unei biserici ortodoxe pentru comunitatea macedoromână – Schimbarea la Faţă, în 1994.  În prezent, în Albania liturghia nu se oficiază în dialect decât în două biserici – cea veche şi cea nouă din Corcea.

 

Un punct de maxim interes pentru orice cercetare privind macedoromânii este Moscopole, unul dintre cele mai mari centre economice şi culturale din Imperiul Otoman, până la dispariţia sa violentă la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În momentul lichidării sale de către interesele unei facţiuni turce din Ianina, la 1788,  Moscopole avea circa 70000 de locuitori, în marea lor majoritate aromâni, o Academie, tipografie, 40 de biserici din care multe în configuraţii monumentale şi domina comerţul dintre Occident (prin Italia şi Viena) cu spaţiul grecesc şi Turcia.

Din Moscopole şi din zona adiacentă au emigrat marile familii aromâne care au contribuit decisiv la cristalizarea activităţilor comerciale şi bancare din Belgrad şi Budapesta şi, în ultimă instanţă la renaşterea sentimentului naţional românesc din Austro-Ungaria şi Transilvania. Familia Şaguna, Şina, Ucuta, Darvari, Caracaş, Mocioni, Gojdu etc. au adus contribuţii majore atât pentru cultura şi civilizaţia popoarelor în mijlocul unde s-au stabilit, cât şi ideii naţionale române.

Emanoil Gojdu, pilon al culturii si spiritualităţii române din Transilvania şi Ungaria, s-a născut la 9 februarie 1802, intr-o familie de aromâni originari din Moscopole, stabiliţi în Oradea. După terminarea magna cum laudae a liceului in oraşul natal, Gojdu a urmat studii universitare juridice la Budapesta, Bratislava si Viena. In 1824 şi-a început cariera de avocat la Budapesta, ca stagiar în biroul unui avocat sârb. S-a afirmat in mediile juridice din Budapesta, înfiinţându-şi propriul birou de avocatura si devenind celebru pentru pledoariile sale.

Îmbrăţişând treptat cariera politica, Emanoil Gojdu a fost semnatar al Programului Politic de la Pesta al Revoluţiei din 1848, în care se stipula necesitatea folosirii neîngrădite a limbii romane în scoli. Pe parcursul întregii sale cariere politice, a fost un susţinător fervent al drepturilor comunităţii române din Transilvania şi Ungaria şi al creării unei relaţii speciale romano-maghiare. În mediile politice ungare era foarte apreciat pentru competenţa sa, spiritul sau deschis şi aptitudinile sale către inter-culturalitate, deşi era cunoscut ca un promotor consecvent al intereselor româneşti. În acest sens, este relevant faptul ca, în perioada în care a deţinut funcţia de Comite Suprem de Lugoj – reprezentant al administraţiei centrale ungare – a alocat fonduri importante pentru construirea unui liceu românesc. De asemenea, în calitate de deputat de Tinca – Bihor, a susţinut în Parlamentul de la Budapesta recunoaşterea drepturilor comunităţii româneşti, în special cu privire la învăţământul în limba maternă.

In testamentul sau, redactat în anul 1869, Emanoil Gojdu a „lăsat moştenire averea sa naţiunii romane din Transilvania şi Ungaria”, care urma a fi administrată în cadrul unei Fundaţii. Fundaţia a funcţionat efectiv intre 1870 (decesul lui Emanoil Gojdu intervenind la 3 februarie 1870) şi 1917, acordând burse de studiu pentru tinerii romani. Intre 1870 şi 1917 au fost acordate 3327 burse pentru studenţi şi doctoranzi, 928 ajutoare pentru studenţi şi doctoranzi şi 1128 burse pentru elevi, bursele vizând specializarea în importante domenii ştiinţifice: drept (42,39%), medicina (27,30%), studii tehnice (18,30%) litere şi filosofie (8,16%), comerţ (1,65%). Bursierii Gojdu beneficiau de studii în prestigioase universităţi europene: Berlin, Graz, Heidelberg, Innsbruck, Munchen, Budapesta, Lausanne, Lemberg, Paris, Tubingen, Schemnitz, Cernauti, Cluj. Mari personalităţi române au beneficiat de burse acordate din banii Fundaţiei şi unii chiar de cazare în imobilele Fundaţiei pe parcursul studiilor. Printre aceştia pot fi menţionaţi Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Traian Vuia, Victor Babeş. Veniturile Fundaţiei au crescut considerabil datorită abilităţii cu care patrimoniul sau a fost gestionat, Fundaţia devenind, în preajma primului război mondial, cea mai importanta fundaţie privata din Imperiul Austro-Ungar (patrimoniul sau sporind de la 178.000 florini în 1870 la 8 milioane coroane în 1917). Numai partea imobiliara a activelor Fundaţiei este reprezentată de un complex de 8 corpuri de clădire, situate în centrul Budapestei (între străzile Dob, Kiraly şi Hallo), evaluate în prezent la peste 12 milioane USD. De asemenea, Fundatia deţinea acţiuni cu valoare importantă la băncile Pesti Hazai Elso Takarekpenztar şi Hazai Bank din Budapesta.

După 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu, insa majoritatea bunurilor acesteia au rămas pe teritoriul Ungariei. În ciuda faptului ca articolul 247 din Tratatul de Pace de la Trianon prevedea obligaţia statului ungar de a „restitui bunurile fundaţiilor proprietarilor acestora” şi în pofida angajamentelor Ungariei de a reglementa situaţia Fundaţiei Gojdu, asumate prin Acordul provizoriu româno-ungar din 1924, Acordul româno-ungar semnat la Paris la 28 aprilie 1930 şi a Acordului privind reglementarea definitiva a afacerilor Fundaţiei Gojdu, semnat la 27 octombrie 1937  prin care statul ungar se obliga „să remită bunurile Fundaţiei Gojdu în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a Acordului” bunurile Fundaţiei (reînfiinţată în 1996, la Sibiu) nu au fost restituite nici până în prezent.

In momentul de fata imobilele Fundaţiei Gojdu din centrul Budapestei se afla intr-o stare de degradare continuă. în urma unei licitaţii organizate în decembrie 1999, Primăria sectorului VII din Budapesta a decis ca o societate comerciala ungaro-cipriota sa preia în concesiune imobilele Fundaţiei Gojdu.

După 1990, retrocedarea bunurilor Fundaţiei Gojdu a fost inclusa pe agenda politică bilaterală, poziţiile celor doua părţi fiind in mod sensibil diferite in ceea ce priveşte solutionarea acestei probleme.” (Comunicat MAE român, din 8 februarie 2002).

Vom încheia scurta noastră trecere în revistă a chestiunii aromâneşti printr-un citat din Th. Capidan privind cealaltă mare familie aromânească, Sina, contribuţiile sale la civilizaţia popoarelor grec, austriac şi maghiar.

„În fruntea tuturor acestor [familii aromâneşti emigrate în urma dezastrului din secolul al XVIII-lea] stătea vestita familie Simeo Sina, originară din Moscopole, care, în scurtă vreme de stabilirea ei în Viena, a ajuns celebră în lumea financiară europeană, prin varietatea întreprinderilor şi crearea unei mari instituţii financiare. Ea este, poate, singura care, de la începuturi până în zilele noastre, a lăsat cea mai adâncă impresie în amintirea Românilor din Macedonia.”

 

Într-adevăr, dacă Simeon Sina, tatăl, a dat comerţului din Monarhie cu Orientul o extensiune extraordinară, prin importul ce-l făcea cu tot felul de produse, dar mai ales cu tutun – urmaşul  său Gheorghe Simeon Sina, fiul, întrecând pe tatăl său, prin dezvoltarea afacerilor cu industrializarea bumbacului pe care îl importa din Orient, a reuşit în scurtă vreme să domine aproape toată industria, tot comerţul şi mai ales finanţele din monarhie. Tot Gheorghe Simeon Sina, care întreţinea relaţii cu Ungaria, a luat parte activă la ridicarea podului cu lanţuri din Budapesta, înscriindu-se ca acţionar principal. Apreciind aceste mari merite, împăratul i-a conferit titlul de «cavaler» pentru serviciile aduse Statului austriac şi rangul de «baron» pentru serviciile aduse Statului maghiar.

Simeon Gheorghe Sina, nepotul, care a moştenit o avere formidabilă, a continuat mai departe afacerile părinţilor săi, luând parte activă la orice operă de reorganizare economică sau financiare a ţării în care trăia. Contribuţia acestei faimoase familii macedoromâne în toate aceste opere a fost atât de hotărâtoare pentru interesele Statului austro-ungar, încât rămânem într-adevăr uimiţi, când cetim în enciclopedia maghiară «Revai» realizările aduse numai în interesul Statului ungar. Astfel, ea a contribuit «la înfăptuirea Creditului agrar ungar, la întemeierea Societăţii de asigurare maghiare, la promovarea căilor ferate şi a navigaţiei, la canalizarea fluviilor, la ridicarea agriculturii, şcoalei şi educaţiei poporului, a creat spitale şi orfelinate, institutul orbilor, Academia Comercială, Teatrul Naţional, Conservatorul, Corpul pompierilor, Casina Naţională, Basilica din cartierul Lepold, Casa artelor frumoase şi, mai presus de toate, palatul Academiei de ştiinţe maghiare. Toate acestea – adaugă autorul din enciclopedia maghiară – îi vestesc numele ca unui întemeietor». …

Ea [familia Sina] a restaurat biserica Sf. Treime din Viena, împodobind-o cu opere de artă de mare valoare. Crescută în spiritualitatea elenă, care, pe vremea aceea, dăinuia şi în Principate, unde înfloreau cele două academii greceşti, familia Sina, pe lângă alte multe opere de binefacere, a ridicat la Atena o clădire monumentală pentru Academia Greacă.” (Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942, p.208-209 ).

[1] Date rezultate din documentarea pe teren în cursul anilor 2001-2004. Toate datele privind perioada contemporană au surse directe din teren (discuţii şi interviuri cu responsabili locali, oficialităţi române, ai statelor respective, ai comunităţilor româneşti etc.).

Consideraţii asupra românităţii balcanice