Românii din R. Moldova sub semnul confruntărilor identitare

„Cei care încearcă să dezvolte o conştiinţă moldovenească ar putea să revină, astfel, la interpretările sovietice de altă dată privitoare la istoria şi cultura Basarabiei. Prin urmare, putem fi martorii unei renaşteri a unor păreri comuniste cu privire la trecutul Moldovei şi ai unei reacţii concomitent a românilor faţă de ele.”

Denis Deletant, 1996[1]

 

A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural

Eugen Coşariu, 1996[2]

 

  1. Moldova: criza normalităţii şi normalitatea crizei

Catalizatorul reacţiilor virulente din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, declanşate în 1995 sau 2002, a fost decizia luată de autorităţi în ceea ce priveşte introducerea limbii ruse în şcoli şi decizia de a transforma istoria românilor în orice altceva. În semn de protest, lumea a ieşit prompt pe străzile Chişinăului. De la cererile iniţiale, s-a ajuns însă mult mai departe: mulţimea cerea, de fiecare dată, un regim democratic, european, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei în conformitate cu deciziile europene, încetarea terorii de stat etc.

Acest ciclu protestatar la Chişinău este remarcabil. De fiecare dată după ce un partid politic care a câştigat semnificativ alegerile parlamentare a intervenit în schimbarea profilului etno-lingvistic al sistemului curricular (cazul 1994, 2001 sau 2006), o proporţie semnificativă de populaţie – în general secţiunea tânără şi activă – a reacţionat numaidecât. Această discrepanţă este provocatoare, epistemologic vorbind, şi indică un soi de fractură la nivelul societăţii din R. Moldova. Extrem de interesant este că în R. Moldova nu s-a produs niciodată o reacţie de masă, derulată în stradă, în numele moldovenismului sau al ideologiei etno-lingvistice promovate de adepţii acestui curent[3].

Deciziile autorităţilor comuniste au fost doar catalizatorul. Genealogia conflictului şi rădăcinile crizei izbucnite de fiecare dată după ce forţe românofobe au ajuns la putere trebuie căutate mult mai departe. Bătălia aceasta culturală la care am asistat şi asistăm încă peste Prut – spaţiul uneia dintre puţinele mişcări de protest care a pornit de la explicite revendicări culturale – a început demult în Basarabia şi s-a acutizat odată cu apariţia statului R. Moldova, chiar dacă intermitent. Vom puncta în această secţiune reperele mari ale unei istorii, în general, ştiute. Ideea unei asemenea dezbateri este ilustrată succint de acest comentariu: “Deşi pare convenabilă, trebuie să recunoaştem că este falsă sau cel puţin incompletă ideea că în Basarabia de azi discuţiile despre glotonimul ‘limba română’ şi etnonimul ‘popor român’ ar purta doar un caracter ştiinţific… Aici, în Basarabia, afirmaţia că eşti român constituie un act politic… La noi poţi fi foarte bine orice, dar dacă te îndărătniceşti să fii ceea ce eşti, adică român, exasperezi toată tagma de artizani ai unei noi naţiuni” (Roşca 1995: 3).

Care este, de fapt, esenţa chestiunii? Citatele au sugerat deja: una identitară. Întrebarea “Cine sunt eu?” rămâne una dintre mizele cruciale ale oricărui pariu existenţial. Nu avem aici spaţiul pentru a intra în complicate chestiuni de sociologia naţiunii şi naţionalismului (Dungaciu 2004), dar merită reamintit – apropo de statul moldovean – că unul dintre elementele constitutive ale unei asemenea entităţi statale este cel pe care Anthony Smith îl numea “etno-istorie”. Sociologul britanic este reprezentantul ilustru al unei perspective teoretice care include nume consacrate ale domeniului şi care pare a fi cadrul teoretic cel mai apt pentru a decoda evoluţiile identitare contorsionate de peste Prut. Este vorba despre perspectiva etno-simbolică.

În esenţă, etno-simbolismul este o perspectivă izvodită din dorinţa de a surmonta eşecurile şi cecităţile modernismului, fără a cădea însă în simplificările unui primordialism vulgar[4]. O poziţie care – după aprecierea lui Anthony Smith – încearcă să depăşească cele două mituri: cel al “naţiunii perene” şi cel al “naţiunii moderne” (Smith 2001, 2001a, 2002). Alături de Smith, se încadrează perspectiva lui John Huchinson sau John Armstrong. Acest curent accentuează elementele subiective în persistenţa etniilor şi legătura acestora cu viitoarele naţiuni. Legătura aceasta nu e directă sau cauzală, ci, mai degrabă, contingentă. Altminteri spus, nu orice etnie generează o naţiune, dar, pentru ca o naţiune să se constituie şi să reziste, ea trebuie să se bazeze pe un nucleu etnic, chiar dacă perceput, mai degrabă, simbolic (intră aici miturile fondatoare, simbolistica identitară specifică etc.). În această perspectivă, naţiunea este o creaţie modernă, dar rădăcinile ei sunt pre-moderne.

Pentru a înţelege mai bine acest cadru teoretic şi modul în care luminează realităţile identitare din R. Moldova, vom defini, de la început, naţionalismul drept o mişcare politică şi/sau culturală ce ţinteşte să atingă sau să menţină autonomia şi individualitatea politică a unui grup care se consideră – într-o proporţie mai mare sau mai mică – o naţiune potenţială sau actuală. Scopul ultim al naţionalismului este deci obţinerea, prezervarea sau întărirea statului naţional – naţiunea care posedă de fapt şi de drept suveranitatea teritorială şi dreptul de administrare al “problemelor interne”. Sentimentul naţional reprezintă conştiinţa apartenenţei la o naţiune şi sentimentul de solidaritate cu membrii săi; de asemenea, aspiraţia pentru întărirea naţiunii, pentru libertatea şi unitatea ei. Delimitarea mişcare politică / sentiment naţional este pur teoretică, realitatea neoperând asemenea diferenţieri. Tot ca o definiţie de lucru, putem defini naţiunea ca un grup de persoane ce au în comun un set de elemente culturale distincte, un sentiment de solidaritate izvorât din experienţa comună, un sentiment economic relativ unificat, drepturi cetăţeneşti pentru toţi membrii acceptaţi ca atare şi ocupând un teritoriu. Etnia se defineşte în acest context ca o comunitate care are un nume împărtăşit, mituri ale descendenţei comune, memorie istorică împărtăşită, fie şi difuz, de membrii ei, elemente culturale comune, un anumit sens al solidarităţii şi o eventuală conexiune cu un teritoriu specific[5].

Miza, în esenţă, este cea a relaţiei dintre „etnie” şi „naţiune”. Dacă se pot găsi numeroase „etnii” în istoria pre-modernă, nu este clar traseul de la ele la „naţiuni”. Este o relaţie cauzală, una contingentă sau nici una?

Dacă definim „etnia” în sensul cel mai larg, aşa cum am făcut mai sus, ataşându-i elemente de tipul mituri ale descendenţei, coduri culturale sau memorii comune, atunci „nucleul” etnic este cel care, pe durata lungă istorică, va constitui baza culturală a naţiunilor moderne de mai târziu. Elementele culturale şi simbolice ale etnicităţii sunt esenţiale; de aici denominaţiile pe care profesorul de la London School of Economics din Londra le utilizează. Vorbim despre etno-simboluri, despre zestre etno-simbolică a naţiunii. Aici intră nu doar limbă, artefacte, ritualuri, folclor, stil vestimentar etc., ci, mai important, toate aceste elemente „obiective” filtrate prin grila comunitară respectivă. Adică cele invocate deja: mituri comune, memorie comună, valori şi tradiţii asumate sau practici instituţionalizate care derivă din acestea. De aici ideea lui Smith de a vorbi despre etno-istorie, etno-peisaj, etno-mituri, respectiv suma tuturor elementelor care constituie şi configurează legitimitatea implicită a statului în cauză (pe care se bizuie, apoi, prestaţia lui politică, culturală, economică etc.). În lipsa unui asemenea fond sau a neasumării de către majoritate a celui “oficial”, criza este perpetuă sau, în orice caz, recurentă. Acesta este verdictul lui Anthony Smith[6].

Mai mult. În condiţiile unor discursuri identitare paralele şi / sau concurenţiale – mai cu seamă când unul dintre ele are girul total al statului, iar celălalt nu se poate exprima – ne aflăm în situaţia numită de geopoliticieni “ţară sfâşiată” (torn-country)[7]. Instabilitatea, în asemenea condiţii, este endemică, iar criza perpetuă, în ciuda unor momente de aparentă stabilitate. Pe de o parte, oricând pot apărea noi generaţii care să urce pe scena publică şi să revendice sau să impună un alt discurs identitar, sau, pe de altă parte, niciodată discursul identitar de sus în jos forjat de oficialitate nu va reuşi să se impună cu adevărat. Criza normalităţii se transformă în asemenea situaţii în normalitatea crizei. Pe acest fundal se joacă, mai mult sau mai puţin coerent, celelalte evoluţii (R. Moldova nu e în nici un caz unicat: nici Macedonia – FYROM sau Bosnia-Herţegovina, printre altele, nu o duc mai bine…)

Într-o asemenea situaţie pare să se găsească astăzi R. Moldova şi de aici precaritatea statului de peste Prut. Conflictele din Piaţa Marii Adunări Naţionale au fost de esenţă identitară. Războiul cultural şi identitar este nu doar concomitent, ci sinonim cu R. Moldova[8].

 

Odiseea unei obsesii. Moldovenismul ca proiect „identiar”

E timpul să aplicăm cadrul teoretic schiţat mai sus pe cazul R. Moldova. Căci tot ce s-a întâmplat la stânga Prutului trebuie decriptat astfel. Anticipând, vom spune că, incapabili de a justifica „naţiunea moldovenească istorică” prin alte mijloace, dar prezervând schema şi scenariul de sec. XIX, inventatorii sovietici au recurs la falsificarea unuia dintre elementele cheie, respectiv conţinutul şi profilul „etniei” din care s-ar fi născut „poporul moldovenesc”; apoi „statul moldovenesc”. De aici ideea volohilor ca fundament etnic pentru viitoarea naţiune. Şi de aici, coerent, ideea unei diferenţieri etno-lingvistice între români şi „moldoveni”. Dar să o luăm cu începutul.

Ce este moldovenismul? Au fost numeroase accepţiunile care s-au alocat acestui concept, dar, în esenţă, este vorba despre un proiect de sorginte sovietică, care, bazându-se pe o lectură istorică voit distorsionată, acreditează ideea unei diferenţieri etno-lingvistice între „moldoveni” şi români. Miza acestui proiect, o vom repeta, este etno-identitară. A contesta proiectul nu este acelaşi lucru cu a contesta existenţa statului R. Moldova[9]. Căci unul dintre elementele care perpetuează confuzia şi astăzi este echivalarea, tacită, a „cetăţeniei” cu „identitatea etnică”. În virtutea faptului că trăiesc în R. Moldova, stat recunoscut internaţional, toţi locuitorii republicii sunt „moldoveni”, adică cetăţeni ai R. Moldova, aşa cum scrie şi pe paşaportul lor. Sintagma „moldovean” nu are aici conotaţii etnice. Dar cei care promovează „moldovenismul” ca proiect etno-identitar folosesc abil această confuzie care circulă „firesc” şi nestingherit dincolo de Prut.

Orice dezbatere a dosarului moldovenismului ar trebui să înceapă cu tentativele de rusificare petrecute în timpul Imperiului ţarist, cu amendamentul, însă, că nici reprezentanţii imperiali nu au îndrăznit să-şi justifice mecanismul de rusificare cu argumentele istoricilor oficiali ai Chişinăului de ieri sau de astăzi. În 1816, la trei ani de la momentul ocupării Basarabiei de către Rusia, istoricul rus P. P. Swinim, scria: „Locuitorii acestei regiuni sunt moldoveni sau români, descendenţi din coloniştii romani”. La Universitatea din Petersburg exista o „Catedră de limbă moldo-valahă”, iar, în 1861, Ioan Doucev elabora „Cursul primitiv de limbă română”. Termenul „moldovenesc” era echivalent cu cel de „românesc” sau utilizat cu sens dialectal. Este emblematică aici poziţia etnografului rus L. S. Berg care, în două lucrări tipărite după revoluţia bolşevică (1918 şi 1923), a conferit sintagmei „moldovean” o semnificaţie pur geografică, nicidecum etnică: „moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson; un număr mic locuiesc de asemenea în gubernia Ekaterinoslav… Elementele dialectale nesemnificative îi deosebesc de românii din Valahia, numiţi şi valahi”. Chiar şi Vladimir Dembo, considerat cel mai prolific propagandist sovietic în problema Basarabiei desconsidera aproape total factorul etnic. În două cărţi faimoase, Să nu uităm niciodată! Cronica însângerată a Basarabiei (1924) sau Moldova Sovietică şi problema Basarabiei (1925), admite, implicit, apartenenţa naţională comună a locuitorilor de pe cele două maluri ale Prutului, mai cu seamă în cea de-a doua lucrare în care vorbeşte despre moldoveni nu ca o naţiune aparte, ci ca o clasă aparte, respectiv ţărani din Vechiul Regat care se refugiaseră peste Prut din pricina „jugului nobililor” din Valahia şi Moldova (King 2002: 62-87; Constantin 1994: 75-118; Van Meurs 1996:134-139; Bochmann 2004: 183-208).

Bazele ideologiei moldovenismului – încă o dată: echivalarea sofistică a cetăţeniei moldoveneşti cu o presupusă etnicitate moldovenească – au fost aşezate, practic, după înfiinţarea, acum 80 de ani, a Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) pe teritoriul aproximativ al Transnistriei de astăzi[10]. Este fascinant să constaţi că şi Chişinăul şi Tiraspolul identifică aceea dată ca una esenţială în proiectul „statal” pe care îl promovează (cu amendamentul că cel gestionat de Igor Smirnov nu are nici o recunoaştere internaţională)[11]. Această creaţie artificială stalinistă cu scop geopolitic a produs celebra Gramatica moldovenească a lui Leonid Madan (1929) sau tentativele de moldovenizare a limbii române aparţinând lui I. A. Mălai, realizate la solicitările „puiului de bolşevic” Pavel Chior [12]. Tot aici intră şi elaborarea Dicţionarului ruso-moldovenesc a lui Pavel K’or Ianaki (1930)[13].

Cu timpul, se adaugă alte „argumente”. În 1972, şeful Secţiei de limbi romanice a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe Sovietice, G. V. Stepanov, susţine la Chişinău, la Conferinţa Lingvistică, în faţa subordonaţilor de la Institutul de Limbă şi Literatură, ideea după care „în Moldova sovietică s-a petrecut cu limba moldovenească ceea ce se întâmplase în America de Sud cu spaniola care, în decursul timpului, a primit multe aluviuni lexicale şi sintactice din graiurile autohtonilor” (Ciorănescu 2002: 181)[14]. Ca „probă” pentru diferenţele „clare” între „limba moldovenească” şi „limba română” a fost invocată o traducere făcută la Bucureşti şi Chişinău a aceluiaşi text dintr-un discurs al lui Leonid Brejnev. Traducerea de la Bucureşti suna astfel: „… va fi un stimulent pentru intensificarea în continuare a luptei pentru pace; a rostit cuvinte calde, binevoitoare la adresa ţării noastre…”. Versiunea moldovenească suna astfel: „… va servi drept un stimul pentru intensificarea continuă a luptei pentru pace; a rostit cuvinte calde, bune despre ţara noastră…”. În realitate, cum este evident, mostra nu probează decât faptul că avem de-a face cu aceeaşi limbă, indiferent cum se numeşte ea (ibid. 182). În ciuda eforturilor depuse de Partidul Comunist sau „specialiştii” din spaţiul sovietic, proiectul lingvistic a fost un eşec[15]. Iar proba cea mai spectaculoasă este că mobilizarea anti-sovietică din anii perestroikei s-a făcut tocmai în numele limbii şi a elementelor identitare contestate obsesiv şi virulent de regimul instaurat la Chişinău de tancurile lui Stalin[16].

Ideologia moldovenismului sau a „fundamentalismul moldovenesc” vrea să fie acreditată „ştiinţific” şi de către istoriografia sovietică moldovenească, unul din reprezentanţii de frunte ai acesteia fiind academicianul Artiom M. Lazarev[17]. În 1974, acesta publică la Chişinău, în limba rusă, o masivă lucrare de 900 de pagini intitulată Organizarea statului sovietic basarabean şi problema basarabeană. Revine cu Marele Octombrie şi autodeterminarea naţională a poporului moldovenesc. Este flancat imediat. A. Surilov şi N. Stratulat editează lucrarea Autodeterminarea naţional-statală a poporului moldovenesc, la acestea se adaugă Istoria RSSM, în două volume, lucrare colectivă coordonată de L. V. Cerepnin sau Istoria Republicii Moldova.

Nu ne preocupă aici această dispută istoriografică – este dezbătută în altă parte[18]. În esenţă, opinia pe care o acreditează acest tip de scrieri este că „statalitatea poporului moldovenesc” a cunoscut mai multe etape, trecând prin declararea, la 2 decembrie 1917, a Republicii Democratice Moldoveneşti, transformată la 24 ianuarie 1918 în Republica Moldovenească Independentă şi formarea Republicii Moldoveneşti Autonome pe malul stâng al Nistrului în 1924, rezultat – cum altfel! – „al cerinţelor reprezentanţilor muncitorimii, ţărănimii şi intelectualităţii multinaţionale din zonă”. Idealul naţional al moldovenilor, afirmă academicianul Artiom M. Lazarev, s-ar fi înfăptuit în 1940, când (tot) „masele muncitoare din Basarabia au restabilit puterea sovietică şi s-au reunit cu Patria sovietică”, finalizându-se procesul de formare a „statalităţii poporului moldovenesc”, care s-ar menţine şi în ziua de azi. Perspectivă acceptată şi colportată (şi) astăzi la Chişinău – asezonată cu sintagme împotriva „fasciştilor”, „exploatatorilor” şi a „capitaliştilor cotropitori” -, uneori de la cele mai înalte nivele[19].

Aceasta este teza. În lumina cadrului teoretic prezentat la început, pentru noi este important acum să dezghiocăm esenţa argumentului livrat abundent de istoricii (pro)sovietici. Şi ea rezidă, într-o primă instanţă, într-o mistificare originară promovată tacit la Chişinău dar şi – culmea! – pe malul drept al Prutului de către o serie de istorici mai mult sau mai puţin sprijiniţi oficial[20]: distincţia dintre „daci” şi „geţi”, în ciuda faptului că „toate izvoarele demonstrează că denumirile de daci şi geţi nu aveau alt rost decât acela de a desemna populaţiile de la şes şi pe cele de la munte trăitoare în spaţiul vechii Dacii, şi unele şi altele aparţinând marii familii a tracilor nord-dunăreni” (Scurtu 2003: 9).

Distincţia e crucială, căci ea permite trecerea, iarăşi în surdină, la construirea unei „etnii” premergătoare statalităţii moldoveneşti, adică a „etniei volohe”. Scenariul „teoriei volohe” este acesta: „… convieţuirea daco-romanilor cu slavii ar fi dus la formarea unei entităţi etnice matriceale numită volohi”. Din aceasta „s-ar fi decantat, cu timpul, două populaţii est-romantice”, favorizate de distincţia iniţială între „daci” şi ” geţi”, la care se adaugă mediul şi clima. Rezultatul: două „popoare”.

Istoria R. Moldova din cele mai vechi timpuri până astăzi[21] ne descrie amănunţit procesul: „Volohii, ce au pătruns în se. XII-XIV în spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru, au nimerit în condiţii naturale, social-economice şi politice cu totul deosebite de cele în care existau volohii rămaşi în teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre. Cu timpul, acest specific a condiţionat apariţia unor trăsături etnice individuale (subl. n.), iar contactele cu slavii de răsărit şi-au impus evident coloritul în constituirea comunităţii etnice est-romanice – populaţia moldovenească ori neamul moldovenesc (subl. n.)… Consolidarea definitivă a neamului moldovenilor a fost şi un rezultat firesc al creării statului Moldova” (Istoria… 2004: 40, 42).

Atât şi nimic mai mult. De la această declaraţie începe, de fapt, tot proiectul moldovenist, cu fundamentele sale „etnice” deja configurate. Dar nu numai asta. Tot în asemenea declaraţii îşi are originea şi teza mult trâmbiţată la Chişinău în diverse perioade a „Moldovei Mari”[22]. Odată acceptată premisa, ideea e coerentă: „volohii” au ocupat de fapt spaţiu dintre Carpaţi şi Nistru, prin urmare vorbim de aceeaşi compoziţie etnică pe ambele maluri ale Prutului! Teoria aceasta este vehiculată cel mai abitir la Chişinău de istoricul V. Stati, pe ale cărui lucrări figurează, de fiecare dată, imaginea „Moldovei Mari” (vezi Stati 2002 sau Moldovan 1993)[23]. În plus, chiar pe coperta celebrului Dicţionar moldovenesc-românesc al aceluiaşi Stati tronează harta teritoriilor româneşti pe care scrie, în dreptul Basarabiei şi a Moldovei din dreapta Prutului (e drept că şi a Trasilvaniei) „limba moldovenească”[24].

Toate creaţiile moldoveniste sunt, de fapt, variaţiuni pe aceeaşi temă. Ce este important aici, după preambulul teoretic iniţial, este că tot proiectul moldovenist se calchiază perfect pe un proiect naţionalist / naţional, care vrea să fundamenteze un stat croit pe o „etnie”! Aceasta este esenţa moldovenismului, şi aşa trebuie el citit.

Dar înainte de a face asta, la finalul acestei secţiuni, vom trece în revistă modul în care a (re)devenit politică de stat.

 

Moldovenismul (re)devine politică de stat

Teoria moldovenismului a fost ideologia oficială a regimului comunist de ocupaţie, şi a trecut în relativă penumbră după dobândirea independenţei R. Moldova. Nu pentru mult timp. Începând cu 1993, relaţiile dintre România şi vecina de peste Prut încep să se degradeze, iar expresia acestei despărţiri va fi consemnată în 1994. Este un moment de cotitură în dosarul pe care îl răsfoim aici. În preajma alegerilor parlamentare din 1944, ideologia moldovenismului cunoaşte o recrudescenţă fără precedent. Ca într-un scenariu sovietic de cea mai pură extracţie, apar grupuri de rezistenţă pentru contracararea „eforturilor unioniste din Moldova şi România”, care, la scurt timp, au pus bazele Mişcării patriotice „Pro Moldova”. Iniţiatorul acestei mişcări era Vasile Stati.

Răcirea relaţiilor dintre România şi R. Moldova din 1994 fusese anunţată cu un an înainte, cu ocazia ultimei vizite oficiale a preşedintelui Mircea Snegur la Bucureşti. La 5 februarie 1994 s-a organizat Congresul „Casa Noastră – R. Moldova”, organizat de Alianţa Civică din Moldova. Cu acest prilej, preşedintele Mircea Snegur anunţa reorientarea politicii sale interne şi externe spre Est „argumentând”, concomitent, în legătură cu existenţa unui „popor român” şi a unui „popor moldovean”[25].

Alianţa Civică din R. Moldova a fost înfiinţată la iniţiativa preşedintelui pentru a promova „noua” politică oficială. Se vroia o replică la tot ceea ce însemna atunci atitudine sau formaţiune pro-românească din R. Moldova. Sâmbătă, 5 februarie 1994, în plină campanie electorală, în Sala Palatului Naţional din Chişinău s-au strâns circa 1.500 de delegaţi ai tuturor etniilor şi regiunilor din R. Moldova. Mobilizarea s-a făcut într-o discreţie absolută – puţin s-a ştiut despre organizarea uriaşei manifestări care va acapara, pentru o zi întreagă, transmisiile radio şi TV din republică. Ziariştii neacreditaţi – a se citi cei neagreaţi de putere – au aşteptat ore în şir la poartă. În zadar. Între cei prezenţă la manifestare se numărau Ion Druţă, sosit special de la Moscova, preşedintele Mircea Snegur, premierul Andrei Sangheli şi preşedintele Parlamentului în funcţie, Petru Lucinschi (viitorul preşedinte). Participanţii reluau cu entuziasm fragmente din discursul oficial al preşedintelui care pivota în jurul unei singure idei: diferenţele dintre noţiunile de „român” şi „moldovean”. Pe care România ar fi trebui să o înveţe şi să o respecte[26]. Convins sau nu, Mircea Snegur[27] rostea o cuvântare considerată punctul de plecare al noului puseu moldovenist în politica R. Moldova. Totuşi, preşedintele nu merge atât de departe precum vor evolua liderii politici după 2001. Invoca „viabilitatea tradiţiei multiseculare a statalităţii noastre”, „legitimitatea şi temeiul istoric al dreptului nostru de a fi un stat, de a ne numi popor moldovenesc”. Admite „adevărul istoric că poporul moldovean are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile din România”, dar afirmă că „nu avem dreptul să ascundem că dorinţa de a fi stăpâni în propria casă a fost prezentă în inimile moldovenilor chiar şi în perioada dintre anii 1918- 1940, când, s-ar părea, nu se putea visa o altă libertate decât cea de a trăi împreună cu fraţii de sânge”. Mircea Snegur dă o ripostă celor care „încearcă să pună la îndoială existenţa Republicii Moldova”, reafirmând „tradiţia naţional-istorică a moldovenilor” şi „dorinţa de nestrămutat a poporului … de a-şi vedea realizată năzuinţa de a trăi într-un stat liber şi independent” (apud Chifu 2004: 124).

            Consecinţele instituţionale ale discursului prezidenţial nu au întârziat[28]. Unul dintre momentele cele mai semnificative ale acestui conflict s-a derulat la televiziunea de stat. Atunci, un “Ordin” semnat de Adrian Usatâi, directorul general al Radio-televiziunii, interzicea folosirea noţiunii de “Basarabia” în instituţia asupra cărui ruşii, vorba lui Eminescu, “l-au pus nacialnik”. Iată un fragment dintr-un text de la faţa locului şi intitulat “Fiecărui român – câte un căluş în gură”: “Unul pentru Eminescu, altul pentru Iorga, se vor mai găsi câteva şi pentru Kogălniceanu, Haşdeu, Russo. De azi înainte, adio Basarabie!… La nevoie se va găsi câte un căluş şi pentru Matcovschi cu Basarabia lui cu tot, care (ce neobrăzare), chipurile, ar fi fost ‘trecută prin foc şi prin sabie, furată, trădată mereu’. Îi vine rândul şi lui Vieru, facem rost de un cep şi pentru gura lui. Să astupăm cu pământ şi gurile lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici, să nu mai răsune din eternitate vocile lor anti-constituţionale care şi de dincolo de mormânt subminează statalitatea Republicii Moldova” (Roşca 1995: 59)[29].

Ideologii moldovenismului, A. Lazarev, Vasile Stati, Valeriu Senic şi alţii, ajunşi în Parlament în calitate de deputaţi, au făcut ca dezbaterile în jurul tezelor principale ale acestei ideologii (sintagmele „popor moldovenesc” şi „limbă moldovenească”), să fie deosebit de dure şi controversate. La 7 iunie 1994, la iniţiativa fracţiunii parlamentare a PDAM a fost adoptată o hotărâre prin care Imnul de Stat al R. Moldovei „Deşteaptă-te, Române!” este anulat, conform platformei electorale pe care această formaţiune a anunţase încă din campania electorală.

Totuşi, cruciada împotriva limbii sau istoriei românilor nu ajunsese la apogeu. Nici chiar în timpul protestelor din 1995 declanşate sub deviza eminesciană „Suntem români şi punctum” declanşate la zece zile după ce, la 16 martie, Ministrul Învăţământului din R. Moldova a semnat înlocuirea „Istoriei Românilor” cu „Istoria Moldovei”. Tinerii au ieşit în stradă, transformând reacţia iniţială în grevă generală. Consecinţa a fost apariţia unui Moratoriu instituit de Mircea Snegur în martie 1995. Consiliul Europei a avut atunci o importanţă decisivă. Din iniţiativa şi cu sprijinul său, s-a desfăşurat în 1-2 iulie la Chişinău seminarul „Reforma sistemului învăţământului istoric în Moldova”. În Raportul prezentat de către I. Ţurcanu, preşedintele Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova, a argumentat riguros concepţia privind istoria naţională ca Istorie a Românilor. Documentul final al seminarului menţiona, între altele, că „învăţământul s-a debarasat de istoria străină, a URSS şi de ideologia impusă de regimul totalitar comunist, a revenit la tradiţia naţională de învăţare a istoriei”[30]. Prima recomandare a acestui for ştiinţific a fost cea referitoare la finalizarea elaborării şi implementării Concepţiei predării şi învăţării istoriei în Moldova în baza cursurilor de istoria românilor şi istoria universală, determinarea obiectivelor şi finalităţilor învăţământului istoric. Din 1996, Consiliul Europei, prin intermediul Băncii Mondiale, a finanţat elaborarea şi editarea curriculum-ului de predare a istoriei Românilor şi Istoriei Universale şi a manualelor. În aceşti ani a fost editat aproape întreg setul de manuale pentru clasele gimnaziale şi de liceu. Disputa părea încheiată.

Dar nu a fost să fie aşa. Punctul maxim al acestei bătălii identitare va fi atins după 2001, anul veniri la putere a comuniştilor moldoveni conduşi de Vladimir Voronin. Prezentăm trei repere semnificative în evoluţia dosarului moldovenist după 2001, după care vom reveni asupra chestiunii manualelor de istorie şi a destinului lor în R. Moldova după această perioadă, dat fiind faptul că epopeea manualelor de istorie nu este încheiată nici astăzi.

 

Concepţia „naţională” a preşedintelui Voronin

Într-o anchetă a publicaţiei Contrafort pe tema aşa-zisului Dicţionar moldovenesc-românesc, pe care îl analizăm în secţiunea următoare, academicianul Mihai Cimpoi făcea următoarea constatare: „Mă întristează atât apariţia, susţinută oficial, a Dicţionarului cât şi atenţia extraordinară pe care i-o acordă posturile TV din România (o oră la Pro TV, două ore la Realitatea) fapt care nu s-a întâmplat cu nici o carte a vreunui scriitor basarabean”[31].

Năduful reputatului academician trebuie înţeles corect: nu doar dezamăgire faţă de liderii de opinie din România care se întrec în a neglija şi a uita performanţele culturale autentice ale cărturarilor de peste Prut (supărarea ar fi fost justificată fie şi numai din această pricină!), dar şi decepţie faţă de cecitatea vădită a aceloraşi personaje care, lipsite de perspectivă şi viziune, au transformat un eveniment minor, totuşi, în eveniment de presă ignorând vinovat faptul că gestul ridicol al lui Stati – „renumit criminal al culturii noastre, plastograf şi plagiator de cea mai joasă speţă” cum îl califică academicianul pe autorul acestei „monstruozităţi” – este numai vârful de aisberg, expresia rizibilă a unei evoluţii politice mai profunde care se petrece în R. Moldova şi care, ea, ar fi trebuit să se afle în colimatorul presei sau a societăţii civile de la Bucureşti. O evoluţie politică şi geopolitică inedită, ale cărei expresii reale şi consistente sunt, pe de-o parte, aşa numita Concepţie a politicii naţionale a Republicii Moldova – document programatic complet ignorat la vremea lui, cu rarisime excepţii, în România! – şi, pe de alta, dezbaterea în jurul problemei federalizării (incluzând aici chestiunea transnistreană). Apariţia Dicţionarului lui Stati nu este decât partea cea mai puţin consistentă a acestor evoluţii şi despre care „societatea civilă” din România (analiştii, jurnaliştii şi „purtătorii ei de cuvânt”) sau politicienii de la Bucureşti se încăpăţânau să nu vorbească sau să nu ştie nimic. Ciudată reacţie a celor chemaţi atunci să ghidoneze opinia publică a unei ţări membre NATO şi care stă să se integreze în UE, adică instituţiile a căror graniţă viitoare va fi, într-o primă instanţă, tocmai Prutul…

Proiectul legii numit Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova a fost publicat pe 25 iulie în oficialul guvernamental, Moldova Suverană. Este un proiect de lege iniţiat de preşedintele Voronin. Cum se va vedea mai departe, există o legătură evidentă între această concepţie şi Dicţionarul moldovenesc-românesc al lui V. Stati, publicat, în aceeaşi zi, în ziarul partidului de guvernământ, Comunistul. Validarea lui de către guvernul de la Chişinău s-a făcut recent, fără a stârni, nici de data asta, o discuţie atât de necesară la Bucureşti[32].

Textul este aproape necunoscut publicului din România, astfel că remarcile şi comentariile vor fi flancate de ample apeluri la text[33]. Axul definitoriu al documentului este indicat în deschidere: „Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova, denumită în continuare concepţia, reprezintă totalitatea principiilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare privind integrarea şi consolidarea poporului unic multicultural şi multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor naţionale generale cu interesele tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice din ţară”. Baza juridică este şi ea sugerată din plecare: „Concepţia se bazează pe prevederile Constituţiei Republicii Moldova, pe normele legislaţiei naţionale şi ale dreptului internaţional, inclusiv ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactului Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale altor acte internaţionale referitoare la drepturile omului şi ale persoanelor aparţinând comunităţilor etnice şi lingvistice la care a aderat Moldova”. Temeiul elaborării proiectului este acesta: „Actualitatea elaborării şi adoptării concepţiei este determinată de necesitatea de a stabili principiile şi sarcinile politicii naţionale de stat, orientată spre consolidarea independenţei şi suveranităţii ţării noastre, crearea unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea liberă a tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice, spre integrarea lor în poporul unic al Republicii Moldova”. Despre importanţa textului vorbeşte limpede un paragraf întreg: „Concepţia este documentul de bază pentru autorităţile publice la promovarea politicilor social-economice şi culturale în domeniul dezvoltării şi consolidării independenţei şi suveranităţii ţării, a poporului multietnic, multicultural şi multilingv al Moldovei. Tot după aceste principii trebuie să se conducă organele de stat ale R. Moldova în activitatea de susţinere a eforturilor de edificare a unei societăţi civile”.

Urmează apoi cinci secţiuni care cuprind: I. Dispoziţii generale; II. Principiile politice naţionale de stat; III. Scopurile politicii naţionale de stat; IV. Sarcinile politicii naţionale de stat; V. Asigurarea politicii naţionale de stat. Să vedem însă ce spune, în detaliu, acest text, dincolo de protocolarele declaraţii de intenţii.

 

O declaraţie explicită de politică internă şi externă

Atmosfera textului este dată deja de paragrafele citate. Înainte de a intra însă în substanţa (!) lui, să sesizăm contextul lansării documentului: momentul apariţiei proiectului coincide, practic, pe plan intern, cu demararea campaniei electorale în R. Moldova (este vorba despre alegerile parlamentare din primăvara lui 2005), proiectul servind, implicit, drept platformă electorală pentru Partidul Comuniştilor. Cel puţin al acelei facţiuni din acest partid care va merge necondiţionat cu actualul preşedinte, Vladimir Voronin, chiar dacă, pentru asta, va fi necesară o scindare a partidului între linia dură şi cea „moderată”, capabilă să facă o alianţă cu partide necomuniste de genul Partidului Democrat al lui Diacov. Proiectul iniţiat de preşedintele Voronin este un semnal clar şi o condiţie explicită pentru viitorii săi suporteri.

Pe plan extern, apariţia proiectului vine în consonanţă cu presiunile pe care Rusia le face din ce în ce mai insistent asupra republicii, presiune „stimulată” tot mai mult de semnalele mai recente ale UE de a se implica în soluţionarea conflictului din Transnistria, deci într-o chestiune care afectează direct interesul Rusiei în zonă. Proiectul este, din acest punct de vedere, o declaraţie de politică externă[34], cel puţin prin atenţia şi grija care se acordă limbii ruse în document sau încăpăţânării de a ignora organismele europene în care Moldova ar putea năzui să fie parte[35].

 

Un text nul din punct de vedere academic

Concepţia este în primul rând un text politic, dar „argumentaţia” sa derivă dintr-o perspectivă ce se vrea „ştiinţifică” asupra proceselor de formare şi dezvoltare a naţiunilor.

În primul rând, textul este parte a unui proces mai amplu de „nation building” (demarat însă în Basarabia de ocupantul sovietic şi continuat astăzi de Partidul Comuniştilor). Ideea care fundamentează argumentaţia este una de tipar modernist (invenţionist, instrumentalist etc.) după care naţiunile se nasc prin proiect, ca o creaţie de sus în jos şi în care un rol esenţial revine statului şi instituţiilor acestuia. Agresivitatea cu care este promovată o asemenea perspectivă în document este cel puţin stranie, mai cu seamă că este vorba despre un teritoriu care, mai bine de 60 de ani a fost supus de către puterea sovietică, sistematic şi cu încrâncenare, unui proces de construire de naţiune (asta este, în esenţă, moldovenismul), respectiv de creare a unei Republici Moldoveneşti de limbă, tradiţie şi istorie ruseşti. Procesul a eşuat, după cum evenimentele de la 1989 au demonstrat-o cu prisosinţă. Acest eşec trebuie să facă pe cei care pariază fără rest pe asemenea abordări mult mai circumspecţi. Cert este însă că perspectiva constructivistă a demersului – „Am creat Moldova, acum să-i creăm pe moldoveni…” – este absolut lipsită de minimale precauţii sau spirit critic.

În al doilea rând, frapează în text confuzia (voită sau nu) şi inconştienţa cu care autorii textului utilizează conceptele. Un text care nu urmăreşte decât să „legitimeze” un stat, o limbă şi o etnie nu găseşte de cuviinţă decât să…. vitupereze „naţionalismul”[36]. Iată o mostră inclusă în Expunerea de motive la proiectul Concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii Moldova: „Însă evenimentele de la sfârşitul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, inspirate, în republică de forţele politice radicale de orientare naţionalistă, au dus le dezintegrarea statului şi societăţii moldoveneşti, la confruntarea interetnică şi la scindarea teritorială a ţării, scindare care mai persistă. Din aceeaşi perioadă datează tentativele, care continuă şi astăzi, de a nega existenţa naţiunii moldoveneşti şi a limbii moldoveneşti, de a discredita istoria Moldovei – bazele politico-juridice şi naţional culturale ale statului moldovenesc”[37].

În al treilea rând, documentul se bazează pe o manipulare grosolană a textelor şi concepţiilor europene privind drepturile omului sau ale comunităţilor etnice. În pofida filosofiei de la care pretinde că se revendică, Concepţia nu face decât să impună de sus o carcasă identitară unei comunităţi (populaţia R. Moldova), ignorând nepermis dreptul individual la opţiune al fiecărui cetăţean. Altminteri spus, în loc să plece de la drepturile omului pentru a ajunge la drepturile colective (multiculturalismul), textul le decretează pe cele din urmă neglijându-le sistematic pe cele dintâi! În ciuda retoricii, este exact invers decât traseul european pe care documentul îl invocă obstinat. Cum bine a sesizat un comentator de la Chişinău: „…atât actele privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cât şi actele referitor la drepturile minorităţilor etnice si naţionale, vizează doar individul şi autonomia sa ireductibilă. Drepturile culturale şi lingvistice sunt considerate drepturi individuale, dar care se exercită în mod colectiv. Ceea ce înseamnă că unui grup etnocultural i se acordă drepturi nu pentru a păstra şi perpetua cu orice preţ existenţa acestui grup, indiferent de opţiunile membrilor grupului. Dimpotrivă, grupului i se acordă drepturi deoarece pentru persoanele respective apartenenţa la acest grup este plină de sens şi importanţă pentru exercitarea libertăţii lor”. În opoziţie, Concepţia propune o viziune şi un sistem de valori care ar trebui împărtăşite de către toţi cetăţenii. Autorii Concepţiei consideră drept scop strategic: „afirmarea unui sistem de valori naţionale la baza cărora se află conştientizarea de către toţi cetăţenii ţării noastre a apartenenţei lor la poporul unic al R. Moldova (partea IV, Sarcinile politicii naţionale de stat)”[38].           În esenţă, este vorba despre „un proiect totalitar”, cum îl numea acad. Cimpoi, care năzuieşte să impună, de sus în jos, o unică identitate tuturor cetăţenilor R. Moldova, indiferent de opţiunile sau dorinţele lor. Indiferent, adică, de ceea ce comunitatea internaţională numeşte „drepturile omului”…

 

Mitul „fondator” al Republicii Moldova: moldovenismul

Axul principal al textului este ideologia modovenismului. Documentul vizează, în esenţă, impunerea „moldovenismului” ca ideologie de stat. Cu vorbele unor reprezentanţi ai societăţii civile de la Chişinău: „Moldovenismul ca doctrină a aşa-zisului specific naţional al ‘poporului moldovenesc’, cu istorie, cultură şi limbă diferite de cele ale poporului român, este, precum se ştie, o fabricaţie a regimului ţarist de ocupaţie şi, în special, a ideologiei sovietice staliniste, menită să justifice anexarea provinciei româneşti Basarabia de către Rusia ţaristă şi, ulterior, prin aplicarea prevederilor Protocolului adiţional secret la Tratatul sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) de către Uniunea Sovietică”[39].

Am trecut deja în revistă câteva etape ale evoluţiei acestei ideologii relativ la teritoriul dintre Prut şi Nistru (dar nu numai). Genealogia aceste idei indică limpede emitentul: Moscova şi Kominternul, iar apariţiile ei pe scena istoriei – după cum sugerează un comentator de la Chişinău – nu este lipsită de semnificaţii: „De fapt, această teză concepţie cominternistă a mai fost formulată în aceeaşi termeni şi în noiembrie 1988, când au apărut faimoasele teze ale Comitetului Central al PCM şi cuvântarea lui N. Bondarciuc, la acea vreme secretar al CC al PCM, azi fruntaş al aceluiaşi partid, care se încheia cu celebrul ‘niet, niet I niet’. Acele teze au catalizat mişcarea de emancipare naţională a românilor basarabeni şi procesul de acordare a limbii române a statutului de limbă de stat şi de revenire la alfabetul latin”[40].

După cum am văzut, fenomenul moldovenismului a fost resuscitat în R. Moldova mai ales după venirea la putere a Partidului Comunist, dar el nu este, în nici un caz, după cum am indicat deja, apanajul numai acestei formaţiuni politice, căci versiunile în care acesta este livrat pe piaţă sunt diferite. Reluăm aici o idee pe care am formulat-o anterior, invocând o analiză pertinentă sub forma unei teze de doctorat: „ … moldovenismul nu este ‘minciuna întreagă’, ci o semiminciună. De aceea, demontarea acesteia nu este un lucru uşor: a afirma că basarabenii nu sunt moldoveni ar fi la fel de greşit cu a afirma că ei nu sunt români. Într-o eventuală dispută privind tezele moldoveniste, este foarte important a nu se ataca partea aşa-zis pozitivă a moldovenismului – faptul de a fi moldovean nefiind o contradicţie cu a fi român. Pe de altă parte, faptul existenţei statului R. Moldova implică recunoaşterea politonomului ‘moldovean’, care nu este o emanaţie a moldovenismului, ci o realitate geopolitică. În calitatea lor de cetăţeni ai R. Moldova, şi românii basarabeni şi minoritarii sunt moldoveni. Speculând însă pe chestiunea identitară, moldoveniştii comit în mod deliberat tot felul de confuzii, mizând pe derută şi ignoranţă. (…) Astfel, moldovenismul se prezintă ca o manifestare a crizei identitare în R. Moldova (urmare a politicilor de ruseşti de deznaţionalizare şi rusificare), dar şi ca o continuare a acestor politici” (Gribincea 2004).

Proiectul de construcţie se bazează pe câteva „axiome” repetate obsesiv. „R. Moldova constituie continuarea politico-juridică a procesului multisecular de statalitate continuă a poporului moldovenesc. Moldovenii – naţionalitatea fondatoare a statului, împreună cu reprezentanţii altor etnii: ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii, beloruşii, ţiganii (romii), polonezii şi alţii constituie poporul Moldovei, pentru care R. Moldova este Patria lor comună”.

Textul este uluitor. În primul rând, prin acreditarea ideii că actuala Republică Moldova ar fi succesoarea de drept a Principatului Moldova, principat al Ţărilor Române care a participat la fondarea României moderne în 1859. Mai mult, acreditarea unui „proces secular de statalitate” este rizibilă când implică un teritoriu (actuala R. Moldova) care nu a participat, de fapt, nici la Unirea din 1958 (se afla atunci sub ocupaţia Imperiului Rus). A doua chestiune, contradictorie, se referă la compoziţia etnică a populaţiei: acreditarea unui „melanj etnic” pe un teritoriu care are, conform recensământului în vigoare, o majoritate clară de circa două treimi, nu face decât să reia o ideea mai veche, de sorginte cominternistă, referitoare la acest spaţiu.

 

Românii ca „minoritate etnică”

O altă intenţie a autorităţilor de la Chişinău a fost acreditarea ideii că românii ar fi o minoritate etnică. Plasarea „românilor” undeva între evrei şi beloruşi în textul Concepţiei sugera clar unul dintre obiectivele strategice ale celor care au produs documentul. Unul dintre instrumentele cu care se încerca realizarea acestui obiectiv a fost recensământul din 2004, unde confuzia etnie/cetăţenie transforma „românii” într-o minoritate etnică, sufocată de… „moldoveni”. Textul Rezoluţiei este relevant: „Beneficiarii respectivei concepţii vor fi Rusia şi diaspora rusă din R. Moldova: Rusia îşi va asigura astfel, pentru decenii înainte, dominaţia în regiune şi realizarea intereselor geostrategice în raport cu UE şi NATO. Pentru menţinerea statutului de mare putere în afacerile europene, Rusia impune R. Moldova, prin intermediul actualilor guvernanţi comunişti de la Chişinău, un plan de deznaţionalizare definitivă a românilor basarabeni, de creare a unui popor ‘unic’ în care elementul românesc majoritar va fi dizolvat’ în asemenea măsură încât va putea fi ignorat. Diaspora rusă, care are la ora actuală supremaţia economică şi mediatică, va dobândi oficial şi supremaţia cultural-lingvistică şi îşi va prezerva toate drepturile politice necesare pentru realizarea scopurilor geopolitice ale Rusiei. Astfel, R. Moldova i se pregăteşte, prin această concepţie funestă şi prin tentativa de federalizare, statutul de enclavă rusă la frontiera Uniunii Europene şi NATO, după modelul regiunii Kaliningrad”.

Această idee că românii sunt o minoritate etnică nu este nouă în R. Moldova, dar, odată cu recensământul, ar fi căpătat o confirmare „ştiinţifică”. Cu voie sau fără, această ideea a mai fost invocată la Chişinău chiar de gazetari aflaţi în tabăra democratică[41].

Consecinţele unei asemenea evoluţii sunt extrem de grave şi periculoase, pe termen scurt, iar pe termen lung insolubile. Pe termen scurt se crea atunci „baza legală” pentru impunerea limbii ruse ca a doua limbă de stat – limba română va deveni o limbă a minorităţilor – a eliminării cursului de „istoria românilor” sau chiar a… etnicizării Mitropoliei Basarabiei prin transformarea ei într-o biserică românească, deci minoritară. Pe termen lung, însă, acest multiculturalism extrem – care pulverizează bazele consensuale ale oricărui stat – nu are nici o soluţie, pentru că intră într-o serie de contradicţii din care nu se mai poate ieşi. Evident, acest mod de gândire nu este acreditat de nici un document european şi, mai ales, nu este practicat (căci este imposibil!) de nici un stat de pe continent[42].

 

Multiculturalismul sau noul „marxism-leninism”

Şochează aproape, în textul Concepţiei, abundenţa termenului „multiculturalism”, „multicultural”, „multilingv”. În primul rând, e ciudată această strategie pentru un text care vrea să promoveze unitatea unui stat şi a unei „naţiuni”. Se vădeşte însă în acest document – veritabilă struţo-cămilă – dorinţa de a pune cap la cap tezele mai vechi şi mai noi ale internaţionalismului proletar, pe de-o parte ideologia moldovenismului, pe de alta, cea a multiculturalismului. După cum comenta un ziarist de la Chişinău: „Dacă în perioada sovietică politica de deznaţionalizare şi rusificare a popoarelor ocupate se desfăşura sub acoperirea ideologică a internaţionalismului proletar, iar temelia doctrinară o asigurau Marx, Engels şi Lenin, astăzi politica de asimilare, promovată de Rusia prin intermediul comuniştilor, utilizează terminologia împrumutată din limbajul occidental despre societatea civilă multinaţională, stat polietnic, popor multicultural şi multilingv”[43].

Este limpede însă că această incoerenţă doctrinară nu poate avea pretenţii de document fondator.

O limbă, două limbi…

O altă contradicţie ce brăzdează textul se referă la limbă. Iată textele: „Limba moldovenească, având statutul de limbă de stat, se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Una din priorităţile naţionale ale Republicii Moldova este asigurarea însuşirii limbii moldoveneşti”. Dar şi: „Limba rusă care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, are statutul de limbă de comunicare interetnică, se aplică şi ea în toate sferele vieţii statului şi societăţii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus şi ruso-moldovenesc statornicit istoriceşte, care, în actualele condiţii, este necesar să fie dezvoltat şi perfecţionat”. Pe de-o parte: „crearea neîntârziată a condiţiilor necesare pentru însuşirea limbii moldoveneşti de către o parte a populaţiei Moldovei”, pe de alta: „neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vieţii statului şi societăţii” şi „asigurarea de condiţii pentru păstrarea şi dezvoltarea în continuare a funcţiilor oficiale ale limbii ruse”.

Textul este cel puţin ambiguu. Pe de-o parte, dacă, programatic, „limba moldovenească” va deveni o „prioritate naţională”, ce sens mai are acordarea unui statut egal limbii ruse? Care este, în mod real, intenţia celor care au lansat documentul? Publicaţia Flux, ziarul de limbă română cu cel mai mare tiraj, încearcă să răspundă: „autorii acestui plan caută să menţină, în mod artificial, situaţia când majoritatea românească şi toate minorităţile, cu excepţia celei ruse, vor cunoaşte şi vor vorbi obligatoriu limba rusă, în timp ce minoritarii reprezentând fosta naţiune dominantă a imperiului sovietic vor cunoaşte doar limba rusă. Prin urmare, avem de-a face cu un aşa zis bilingvism cu totul distorsionat, care ar trebui numit mai corect aparhaid, adică dominaţia discriminatorie a unei minorităţi asupra majorităţii. Să nu uităm că această majoritate include atât majoritatea românească cât şi minorităţile ruse”[44].

 

O concepţie represivă a unui regim represiv

Chestiunea cea mai gravă, probabil, şi care ridică semne serioase de întrebare asupra acestui demers, este maniera în care acesta va fi implementat în societatea moldovenească. Indiferent de părerea pe care o avem faţă de tezele documentului, o dezbatere democratică pe această temă nu are, în principiu, a dăuna. În fond, democraţia presupune şi dreptul la eroare: poţi greşi, te poţi înşela, dar pentru asta nu poţi fi eliminat din spaţiul discursului public. Alta este însă problema gravă – a propos de democraţie – care apare relativ la acest document. Ea ţine de maniera în care puterea politică propune şi vrea să impună acest proiect. O discuţie reală lipseşte şi, mai mult, textul stipulează explicit pedepse pentru cei care se vor opune. Acesta este principalul motiv pentru care academicianul Cimpoi o caracteriza astfel „Concepţia pusă în discuţie este, de fapt, o anticoncepţie, deoarece ignoră adevărul ştiinţific despre românii moldoveni şi limba română. Este construită pe un temei de nisip, o utopie ce nu ţine cont de realitate. Ea nu are nici o şansă de a fi transpusă în practică, fiindcă nu se ţine cont de părerea intelectualităţii. Aşa-zisul dialog fructuos între autorităţile publice şi societatea civilă s-a dovedit a fi o farsă mincinoasă. Această concepţie nu respectă drepturile fundamentale şi principiile democratice recunoscute pe plan european şi internaţional, libertatea de gândire şi exprimare, valorile democraţiei, drepturile omului etc. Este o concepţie cu caracter totalitar”[45].

Textul conţinea, explicit, avertismente limpezi şi deloc liniştitoare în legătură cu viitorul R. Moldova. Astfel, documentul susţinea orientarea politicii de stat către: „neutralizarea juridică şi politică a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existenţei naţiunii moldoveneşti şi a statalităţii moldoveneşti, de discreditare a istoriei moldoveneşti, de negare a etnonimului ‘moldoveni’ şi glotonimului ‘limba moldovenească’”.

social-economică a tuturor regiunilor Republicii Moldova. Într-o singură propoziţie avem concentrată dorinţa expresă a comuniştilor de „a neutraliza, din punct de vedere juridic şi politic, pe toţi cei care vor îndrăzni să împărtăşească o altă opinie. Însuşi faptul că Voronin urmăreşte neutralizarea juridică şi politică a celor pe care îi consideră indezirabili, arată, fără putinţă de tăgadă, adevărata faţă a regimului comunist de la Chişinău. Acesta a rămas fidel tradiţiilor marxist-leniniste şi staliniste de practicare a terorii ca normă politică şi a violenţei ca mijloc de anihilare a oponenţilor. Aceste rânduri sinistre trebuie privite în contextul tuturor ajustărilor legislative operate de comunişti în ultimii doi ani, prin care sunt distruse în mod premeditat şi metodic instituţiile democratice şi suprimate drepturile fundamentale ale omului”[46].

Aceste planuri apar şi mai periculoase dacă ne gândim la iniţiativa comunistă de modificare a Constituţiei care urmăreşte introducerea unui regim de funcţionare a unor legi speciale şi extraordinare, ce ar anula, de fapt, principiile constituţionale democratice şi ar distruge statul de drept, ca şi prin Legea privind combaterea activităţii extremiste. După prognoza aceluiaşi ziarist: „Ar fi de aşteptat ca după intrarea în vigoare a acestui document monstruos să urmeze modificarea Codului Penal şi a altor legi care să permită lichidarea Opoziţiei şi a presei incomode”.

Dicţionarul „moldovenesc-românesc”

La 25 iulie 2003, în ziarul oficial al Partidului Comuniştilor din Moldova Comunistul se putea citi o prezentare oficială a straniului Dicţionar moldovenesc-românesc. Evident, textul este scris de „neobositul detractor al culturii româneşti V. Stati” (cum îl numeşte presa de la Chişinău), tot el autor al dicţionarului. Aticolul, plasat la rubrica „raftul de cărţi”, poartă supratitlul „Senzaţional! Prima dată în istorie! A apărut dicţionarul moldovenesc-românesc!” Nu e nici o coincidenţă că şi Dicţionarul şi Concepţia au fost croite şi prezentate, practic, concomitent. Cum am scris deja, Dicţionarul este parte organică a Concepţiei şi cine nu îl percepe aşa este în eroare.

Un jurnalist de la Chişinău îi comenta astfel apariţia: „În faţa unei tipărituri de acest fel, am înţeles în sfârşit cum se descifrează sigla comuniştilor de azi, în care pe lângă seceră şi ciocan, mai e plasată şi o carte deschisă. Negreşit, cartea din sigla bolşevică, monument al prostiei şi deopotrivă al aroganţei şi agresivităţii împotriva bunului simţ, este dicţionarul lui Stati (…) Într-adevăr o astfel de scriitură de sorginte stalinistă apare în premieră şi împinge dincolo de limitele absurdului vechea teorie comunistă prin care se neagă unitatea etnolingvistică şi culturală a românilor. Noi, românii de dincoace de Prut, am suportat din plin efectele nefaste ale politicii expansioniste ruseşti, care şi-a acoperit dintotdeauna invaziile din 1812, 1940 şi 1944 cu „misiunea eliberatoare” a armatei de ocupaţie, care salva „moldovenii” de ocupanţii români”[47].

Cartea presupune, practic, mai multe paliere de lectură, inclusive. În primul rând, volumul a fost o provocare organizată tocmai în acel moment (şi) cu scopul de a stârni reacţia oficialităţilor de la Bucureşti în preajma întâlnirii între Iliescu şi Voronin[48]. Pe lângă aberaţiile inserate acolo sau strofele inepte semnate de acelaşi V. Stati, deja citate, sunt inserate în prefaţă jigniri la adresa României sau a primului-ministru, România fiind ortografiată „Rromânia”[49].

Dincolo de mitocănie şi provocare se află al doilea nivel de lectură care vizează justeţea, în sine, a întreprinderi. Care e, fireşte, nulă. Cel puţin la acest capitol. În această miză, unanimitatea intelectualilor români de dincolo de Prut este fără echivoc. Alături de textele din publicaţii precum Flux[50] sau Timpul[51], grupajul realizat de publicaţia Contrafort[52] dă radiografia reacţiei intelectualilor de la Chişinău. Vasile Gîrneţ scrie despre „… Vasile Stati, personaj grotesc, mândru purtător al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinenţă pe măsură, care produce periodic diversiuni în mediul cultural şi politic de la Chişinău”; Nicolae Negru arată că el „e rodul unei crize de schizofrenie antiromânească (cu foarte posibile rădăcini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat”; Mihai Cimpoi comentează: „aşa numitul Dicţionar moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, renumit criminal al culturii noastre, plastograf şi plagiator de cea mai josnică speţă, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atenţie dacă nu ar reprezenta o mentalitate ce ţine de moldovenismul primitiv şi nu ar avea susţinere oficială”; Eugen Lungă avertizează că „efectul ştiinţific al acestui op este nul”, dar că „dicţionarul semnalează… întoarcerea la era troglodită, când cutuma politică şi ideologică scârnăvea adevărul istoric şi ştiinţific”; Vasile Romanciuc îl numeşte „un certificat al prostiei ajunsă la paroxism”; Leo Butnaru scrie despre „sfertodoctul cu sistem” şi despre dicţionar ca „un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-ţariste”; Lidia Codreanca argumentează despre „fobia glotonimică”, această „pecingine veche pe trupul Moldovei dintre Prut şi Nistru, al Basarabiei noastre”; Constantin Cheianu îl numeşte, simplu, „o escrocherie”; Andrei Burac scrie că „V. Stati este o persoană care a sfidat deseori istoria, a scuipat în faţa unui întreg neam din care face şi el parte”; Iuria Colesnis afirmă că „nici chiar comunişti ortodocşi sovietici n-au îndrăznit să facă o asemenea mojicie sau ceva similar”; Ion Ciocanu scrie că „în loc să combată rusismele care s-au lăţit asemenea unei pecinegi pe corpul limbii noastre strămoşeşti, autorul „dicţionarului” le consideră piloni ai unei limbi distincte – moldoveneşti”; Nicolae Rusu crede că „acest dicţionar este o aberaţie atât de evidentă, încât, probabil, nici autorul nu crede cu adevărat în „teoria” pe care, de mai multe decenii, o promovează cu atâta tupeu”; Grigore Chiper afirmă că „în noile condiţii, când la putere au acces radicalii comunişti, pro-ruşi şi românofobi declaraţi, ideea moldovenismului a devenit doctrină de stat. În acest sens, V. Stati este expresia a ceea ce s-ar numi comandă politică”; Iurie Bodrug scrie că „Antiromânismul veninos al celor care au pus la cale acest kitsch monstruos i-a impus să scoată pe piaţă un asemenea produs cu o denumire atât de bizară”; Nicolae Spătaru consideră că „să le oferi basarabenilor un asemenea dicţionar înseamnă să-ţi baţi joc de ei în modul cel mai mojicesc, să nesocoteşti în mod criminal soarta lor vitregă şi faptul că mai bine de jumătate de secol au fost îndobitociţi, batjocoriţi, umiliţi şi deznaţionalizaţi”; iar Iulia Ciocan crede că „este în natura lucrurilor să apară inepţii într-un stat în care domneşte dezmăţul, să existe românofobie într-o republică condusă de foştii nomenclaturişti”. Alte comentarii sunt, cu siguranţă, inutile… Vom încheia această secţiune cu un pasaj din articolul directorului publicaţiei Timpul, Constantin Tănase: „Apariţia Dicţionarului moldovenesc-românesc m-a făcut să-mi schimb părerea despre V. Stati. După mine, Stati merită cu prisosinţă un loc de cinste în Aleea Clasicilor din Chişinău. Stati, editând mult blamatul dicţionar, a făcut pentru clarificarea definitivă a problemei limbii române în R. Moldova mai mult decât academiile de la Chişinău şi de la Bucureşti. Prin acest dicţionar, Stati demonstrează că aşa-zisa „limbă moldovenească”, diferită de cea română, NU EXISTĂ! Şi punctum, aplicând astfel o lovitură mortală (să sperăm, ultima) moldovenismului primitiv anti-românesc”.

Al treilea nivel de lectură a dicţionarului lui Stati este cel al semnificaţiei lui dincolo de provocare şi fals. Iar semnificaţiile ultime sunt de esenţă geopolitică. Nu doar în sensul că este parte şi expresia a proiectului numit Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova, ci pentru că ilustrează întreaga fobie occidentală pe care un regim de extracţie comunistă încă o încarnează şi ilustrează. România este pentru R. Moldova, geopolitic vorbind, Uniunea Europeană şi NATO. Un gazetar de la Chişinău a surprins excelent ideea că atacul regimului comunist de la Chişinău nu este doar asupra României, ci asupra Occidentului pe care, în raport cu R. Moldova, România îl ilustrează: „După ce s-au tot făcut glume pe seama inexistenţei unui dicţionar moldo-român, iată că provocatorul de serviciu Stati ajunge să materializeze un banc, care, devenind realitate, încetează să fie comic şi devine sinistru. V. Stati îşi bate joc cu neruşinare de România, îi prezintă pe români ca pe nişte ţigani şi îl insultă mitocăneşte pe premierul Adrian Năstase. Clişeul batjocoritor este cunoscut. Întreaga propagandă sovietică împotriva Occidentului se făcea după acelaşi tipar, acesta fiind un element de bază al „războiului rece” dintre URSS şi lumea liberă. Denigrarea şi insulta porcoasă erau procedeele predilecte ale propagandiştilor sovietici. Aşa cum R. Moldova de azi a devenit un URSS în miniatură, România este identificată cu Occidentul, prin urmare devine ţinta unor atacuri sordide. Prin această scriitură abominabilă, puterea de ocupaţie a Federaţiei Ruse, exercitată de către un partid de ocupaţie, cel comunist, urmăreşte şi testarea capacităţii de reacţie a societăţii”[53].

Războiul regimului comunist nu este doar cu România, ci cu valorile euro-atlantice pe care (şi) aceasta le reprezintă şi semnifică. Aceasta este explicaţia că, în Piaţa Marii Adunări naţionale sau în faţa Ambasadei ruse se pot auzi şi cântece româneşti, dar se flutură şi drapele NATO sau ale Uniunii Europene…

 

Mizele politice ale unui recensământ

Primul recensământ naţional independent urma să se desfăşoare în R. Moldova în intervalul 1-8 aprilie 2004, după o metodologie unică şi concomitent pe ambele maluri ale Nistrului (sincronizarea cu Transnistria era doar ipotetică; declaraţiile Tiraspolului susţineau derularea recensământului în zona controlată la 5-12 octombrie 2004). Ultimul recensământ s-a desfăşurat, pe ambele maluri ale Prutului, în 1989, pe timpul Uniunii Sovietice. Distribuţia etnică înregistrată atunci, la un total de 4 356 100 de persoane, era: 65% români (moldoveni), 14% ucraineni, 13% ruşi, 4% găgăuzi, 2% bulgari, 2% restul. În Transnistria, la o populaţie de 750 000 de mii de persoane, distribuţia era: 34% români (moldoveni), 28% ruşi, 24% ucraineni. Datele statistice pentru anul 2003 estimează o populaţie de circa 4.230.000 de persoane, în scădere cu circa 130.000 comparativ cu 1989.

Intenţia a rămas însă doar pe hârtie. Puterea de la Chişinău anunţa sec că „organizarea recensământului va fi amânată şi anul acesta, din lipsă de fonduri de la buget”. Opoziţia acuza atunci puterea de gestiune ineficientă a fondurilor[54]. Campania pentru recensământ s-a declanşat din nou. Pe 6-14 octombrie 2004 s-a desfăşurat primul recensământ din R. Moldova după independenţă. Înainte de a prezenta rezultatele, să spunem ceva despre atmosfera în care el s-a derulat.

 

Recensământul între statistică şi ideologie

Tehnic vorbind, recensământul înseamnă „înregistrarea statistică exhaustivă a populaţiei (a locuinţelor, a animalelor etc.) efectuată de către autoritatea de stat”. Două tipuri de probleme ridică o asemenea operaţie de indiscutabilă anvergură. Prima este de natură tehnică, cea de-a doua, mai puţin discutată, este de natură ideologică. Primul aspect vizează instrumentarul sociologic şi statistic pus în mişcare pentru îndeplinirea unei asemenea sarcini, cel de-al doilea contextul politic (legislativ etc.) în care se derulează efectiv procesul de recenzare. Asupra primului aspect nu stăruim aici, dar trebuie incluse la această rubrică: metodele şi tehnicile de elaborare a materialelor cartografice, capacitatea de a surprinde prin întrebare aşa numita „migraţie externă”, respectiv cetăţenii R. Moldova aflaţi (ilegal) în străinătate la data recensământului şi neînregistraţi (şi care, din teamă, nu vor fi declaraţi de membrii familiilor), calitatea muncii operatorilor etc. chestiuni care sunt sau ar fi trebuit discutate cu seriozitate de sociologii din R. Moldova, în colaborare, eventual, cu colegii lor din România, care aveau experienţa unui recensământ recent.

Al doilea aspect, rareori discutat, ne preocupă însă aici. Anume, contextul în care acest recensământ se va petrece. Sociologii au demonstrat deja că atmosfera politică existentă la un moment dat influenţează opţiunile sau declaraţiile pe care le vor face cei intervievaţi, mai cu seamă când este vorba despre întrebări cu vădită încărcătură politică. Iar una dintre întrebările cu certă conotaţie politică este cea referitoare la apartenenţa etnică. Atmosfera politică din R. Moldova, concretizată de legi, decizii politice, atitudinea şi reacţiile puterii comuniste etc. era una care să influenţeze cu siguranţă decizia oamenilor în această problemă, căci majoritatea gesturilor puterii politice de la Chişinău păreau astfel coordonate încât să vizeze, direct sau indirect, tocmai identitatea etnică a locuitorilor republicii de peste Prut[55].

 

Recensământul şi „Concepţia…” preşedintelui Voronin

Mai concret. Direct sau indirect, documentul care prezidează gesticulaţia politică a Puterii de la Chişinău este aşa numita „Concepţie a politicii naţionale de stat a Republicii Moldova”, elaborată de Preşedintele Vladimir Voronin, deja discutată[56]. În acest document – cadru al politicii interne şi externe a R. Moldova – se proclamă, printre altele, existenţa unei „minorităţi române” în republică. Documentul a fost ratificat de Parlamentul R. Moldova la 19 decembrie 2003, prin votul a 62 de deputaţi comunişti şi trei independenţi. Grupul parlamentar „Alianţa Braghiş” s-a abţinut de la vot, iar deputaţii PPCD au părăsit sala. După adoptarea documentului, deputatul comunist Ivan Grek a citit o declaraţie prin care chema „cetăţenii Moldovei de provenienţă română” să se „alăture” celorlalte etnii pentru a ajuta „etnia moldovenească să se autoconsolideze în patria noastră comună”, iar deputatul independent Victor Morev a propus un amendament care prevedea ajustarea legislaţiei la prevederile Concepţiei în trei luni după intrarea în vigoare a acesteia[57].

Atmosfera generală era, deci, conturată. Politica oficială a Chişinăului susţinea şi impunea, în pofida oricăror evidenţe sau împotriva concluziilor asociaţiilor profesionale de specialişti de la Chişinău (istorici, lingvişti etc.)[58], ideea unei „etnii” sau „limbi moldoveneşti” diferite de „etnia” sau „limba română”. Faptul că cei care conduceau atunci R. Moldova aveau asemenea opinii şi preferinţe personale era, în principiu, acceptabil într-o societate democratică. Inacceptabil este însă, şi aici democraţia este suspendată, dacă nu anihilată în R. Moldova, încercarea de a impune cu forţa un tipar identitar sau lingvistic, cu atât mai mult cu cât nu are girul nici unei instituţii de specialitate din R. Moldova (ca să nu invocăm iritantele – pentru Puterea de la Chişinău atunci – instituţii europene). Nu numai că impune, dar şi pedepseşte – după cum indică textul „Convenţiei…” – orice nesupunere. Aici e problema, în esenţa ei, şi de aici caracterul totalitar al „Concepţiei…” şi în ceea ce priveşte identitatea etnică a cetăţenilor din R. Moldova.

La 20 mai 2004, prin Hotărârea cu Nr. 518, guvernul R. Moldova aprobă proiectul de hotărâre a Parlamentului „Privind aprobarea Programului de măsuri pentru realizarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova”[59].

 

Recensământul şi legislaţia Republicii Moldova

Al doilea element care configurează cadrul social-politic al viitorului recensământ este, după precizările din însăşi textul „Concepţiei…” pachetul legislativ care flanca neiertător documentul. Iar prima şi cea mai importantă lege din acest punct de vedere este „Legea privind contracararea activităţii extremiste” (N 54-XV din 28.03.2003). În condiţiile adoptării „Concepţiei..:”, consecinţele acestei legislaţii puteau fi imprevizibile. Iată, pentru ilustrare, care erau semnificaţiile noţiunilor principale din lege: „Extremism – atitudinea, doctrina unor curente politice, care, pe bază de teorii, idei sau opinii extreme, caută, prin măsuri violente sau radicale, să impună programul lor”; „Activitatea extremistă – activitate a asociaţiei obşteşti sau religioase, a mijlocului de informare în masă sau a unei alte organizaţii ori a persoanei fizice în vederea planificării, organizării, pregătirii sau înfăptuirii unor acţiuni orientate spre…”, şi urmează aici o serie de activităţi de o diversitate şi varietate care te face să te întrebi care este criteriul care le pune împreună. Alături de „desfăşurarea activităţii teroriste”, „crearea de formaţiuni armate ilegale” sau „provocarea urii rasiale, naţionale sau religioase, precum şi a urii sociale, legate de violenţă sau de chemări la violenţă” etc. – lucruri perfect rezonabile şi incontestabile – sunt incluse, la acelaşi nivel, şi „umilirea demnităţii naţionale”. Blamabilă în sine, această „activitate teroristă” frapează prin lipsa de precizie a formulărilor. Ce înseamnă, în definitiv, „umilirea demnităţii naţionale” şi cum poate fi ea evaluată? Poate fi aceasta echivalată cu „activitate teroristă”? Adăugând aici precizările din „Concepţie…”, după care orice încercare de respingere a „moldovenismului” trebuie pedepsită, sesizăm că asemenea activitate poate fi extrem de lesne identificată ca „umilire a demnităţii naţionale” şi, în consecinţă, trecută la rubrica… terorism. Viitorii terorişti vor fi cei care se vor opune tezelor oficiale referitoare la limbă sau etnie. De la „duşman de clasă” şi „imperialist” la „terorist” nu este, iată, decât un pas. Şi Puterea de la Chişinău îl face fără nici o tresărire…

Nu avem aici spaţiu suficient pentru a trece în revistă în detaliu contradicţiile care există în legislaţia din R. Moldova (mai cu seamă între „Concepţie…” şi alte legi deja adoptate) şi, de aici, arbitrariul pe care îl încurajează şi favorizează o astfel de situaţie. Să luăm, de pildă, aşa numita Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiei lor, Nr. 382-XV din 19.07.2001. Iată ce stipulează aceasta la articolul 1: „prin persoană aparţinând minorităţilor naţionale se înţeleg persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sunt cetăţenii ei, au particularităţi etnice, culturale, lingvistice şi religioase prin care se deosebesc de majoritatea populaţieimoldoveni (subl. n.) – şi se consideră de altă origine etnică”.

Întâlnim aici aceleaşi poncife ideologice pe care Chişinăul le utilizează abundent: 1. echivalarea etniei cu cetăţenia. Existenţa politonimului „moldovean” este o realitate geopolitică. Moldovenismul, ca ideologie, se bazează pe sofismul deja anunţat al echivalării etnicităţii cu naţionalitatea (cetăţenia). Este ceea ce face acest articol când echivalează „majoritatea populaţiei” cu „moldovenii”; 2). Filosofia identitară care fundamentează acest articol este una obiectivistă, respectiv identitatea etnică este definită în primul rând obiectiv: „…particularităţi etnice, culturale, lingvistice şi religioase prin care se deosebesc de majoritatea populaţiei…”. Din perspectiva acestui articol de lege, întreaga fundamentare a „Concepţiei…” se prăbuşeşte, pentru că nu există nici un criteriu obiectiv pentru a deosebi ceea ce „Concepţia…” numeşte „români” de „moldoveni”. Ce sunt „românii”, prin urmare?… O întrebare la care legiuitorul moldovean nu ştie, în realitate, să răspundă… 3). Rămâne doar identificarea subiectivă, stipulată în articolul 1 şi precizată mai bine în Articolul 2: „Orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă aparţine minorităţii respective sau nu. Această alegere sau exercitare a drepturilor legate de ea nu trebuie să pună persoana într-o situaţie nefavorabilă”. Textul este, din plecare, ambiguu: dacă „aparţine unei minorităţi naţionale”, persoana în cauză este deja diferită (conform Articolului 1). Ceea ce adaugă acest articol este o perspectivă subiectivistă (voluntaristă) asupra identităţii, dar în cadrele deja fixate ale primului articol. În plus, vine în contradicţie cu filosofia „Concepţiei…” atunci când spune: „Această alegere sau exercitare a drepturilor legate de ea nu trebuie să pună persoana într-o situaţie nefavorabilă”. Iar „Concepţia…” stipulează clar sancţiuni pentru cei care se opun moldovenismului, iar auto-declararea publică drept „român” este, automat, o contrazicere a ideologiei oficiale a Partidului Comuniştilor. Iar şirul contradicţiilor şi confuziilor poate continua. Căci asta este principala carenţă a sistemului legislativ al Republicii Moldova: lipsa de coerenţă, de limpezime, de predictibilitate. Şi de aici dominaţia arbitrariului, aleatoriului, în ultimă instanţă a forţei. Nu cu domnia legii avem de-a face într-un astfel de sistem, ci exact cu opusul ei: puterea politică va propune, impune şi interpreta legislaţia în favoarea sieşi. Este şi va fi cazul identificării sau auto-identificării etnice în R. Moldova.

 

Recensământul şi mass-media din R. Moldova

Al treilea element crucial care contura atmosfera în care recensământul urma să se petreacă în Moldova era condiţia mass-media din republică, respectiv relaţia acesteia cu puterea politică, independenţa mijloacelor de comunicare, posibilitatea de a distribui mesajul etc. Or, din acest punct de vedere, bilanţul era dezastruos. În ciuda presiunilor sau recomandărilor internaţionale, televiziunea publică era controlată aproape total de puterea comunistă, inculcând publicului, sistematic, toată ideologia aferentă. În 2002, de pildă, s-au adoptat două rezoluţii ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la funcţionarea instituţiilor democratice în R. Moldova, precum şi două rezoluţii ale Parlamentului European cu privire la situaţia politică şi drepturile omului. Instituţiile europene cereau autorităţilor comuniste de la Chişinău să se conformeze standardelor şi normelor internaţionale în materie de democraţie şi să realizeze, printre altele, transformarea postului naţional de televiziune şi radio în instituţie publică a audiovizualului. Nu s-a întâmplat aşa. Modificările operate la Legea cu privire la instituţia publică naţională a audiovizualului aveau un caracter superficial şi erau menite să creeze falsa impresie că puterea de la Chişinău s-a conformat recomandărilor APCE, democratizând instituţia audiovizualului, pe când în realitate statul continua să exercite cenzura şi un control total asupra Companiei, promovând ideologia partidului de guvernământ şi neglijând celelalte opinii şi puncte de vedere. La 03.02.2004, Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA) a retras licenţa de funcţionare posturilor independente de televiziune – „Euro TV-Chişinău” – şi radio – „Antena C”. Conturile bancare şi bunurile revistei Timpul au fost sechestrate, paralizând activitatea publicaţiei, iar jurnaliştilor de la Flux (agenţie şi ziar) declarau că le-au fost interceptate convorbirile telefonice.

Cazul Companiei „Teleradio Moldova” era cel mai flagrant. Conflictul care a răbufnit la 27 iulie 2004, odată cu iniţierea de către unii ziarişti de la cele două posturi a unor acţiuni publice de protest împotriva modului dictatorial în care are loc transformarea Companiei în instituţie publică, indică limpede criza în care se află libertatea de expresie în R. Moldova. Intenţia partidului de guvernământ de a menţine controlul asupra posturilor Radio Moldova şi TV Moldova 1 s-a concretizat în eliminarea jurnaliştilor consideraţi incomozi sau care nu sunt „pe linie”, prin organizarea de concursuri trucate. În a doua fază, când aceştia manifestau paşnic şi legal, autorităţile au intervenit în forţă faţă de acţiunea de protest, în ciuda faptului că aceasta avea toate aprobările cerute de lege. Reacţiile asociaţiilor internaţionale – OSCE, Consiliul Europei, Organizaţia britanică “Article 19, Campania Globală pentru Libertate de Exprimare” etc. – precum şi cele ale asociaţiilor civice sau politice din RM au fost unanime în a condamna acest abuz[60]. S-a vorbit atunci despre o veritabilă Transnistrie din Dealul Schimoasei, dar cazul în sine era semnificativ pentru ansamblul atmosferei civice şi politice din R. Moldova. Controlul televiziunii de stat, singura televiziune cu arie naţională, însemna posibilitatea lansării mesajelor şi directivelor din „Convenţie…” oricând şi în orice formă. Inclusiv a ideologiei „moldoveniste” (deci a identităţii „moldoveneşti” ca identitate etnică) care structureaza, în realitate, concepţia şi proiectul programelor televiziunii de stat de la Chişinău.

 

Recensământul şi atmosfera politică din R. Moldova

Last, but not least: frica. Despotismul, arăta Montesquieu, are o particularitate care îl deosebeşte de celelalte forme de guvernământ: se întemeiază pe frică. Teama pe care lumea începuse să o uite (şi) la Chişinău, teama dinainte de 1989 începea să se re-instaleze, perfidă dar tenace, pe străzile Chişinăului. Şi nu doar teama faţă de dulăii asmuţiţi de puterea comunistă asupra protestatarilor paşnici din 25 ianuarie în Parcul Central, ci teama că oricând se poate petrece ceva asemănător. Puterea devenise imprevizibilă şi personalizată. Adică exact inversul oricărei formule democratice în care puterea legii trebuie să fie regula. Şi nu legea Puterii, cum se întâmpla atunci la Chişinău… Care se poate declanşa oricând şi oriunde, fără să ştie de legi, norme, respect pentru Celălalt. În aceste condiţii, dezbaterea publică era o imposibilitate: devine monolog, căci doar cel puternic, adică cel care deţine Puterea, mai putea vorbi nepedepsit. E greu, dacă nu imposibil, în aceste condiţii, să reacţionezi, să ripostezi, să spui ceea ce ştii că nu e pe placul Puterii. E greu – revenind la cazul nostru – să spui ceva ce se opune „Concepţiei…” sau legilor emanate din ea. E greu, de pildă, să te declari „român”, când ştii că tu sau familia ta pot avea de suferit pentru asta.

 

În loc de concluzii

Aşa arată, repede schiţat, contextul în care recensământul populaţiei din R. Moldova s-a petrecut. Pare limpede, fie şi din elementele de mai sus, că acurateţea datelor poate fi, în general, pusă la îndoială, mai cu seamă că ele au, direct sau indirect, incidenţă politică. Iar întrebările specifice referitoare la identitatea etnică/naţională au cu siguranţă.

Rezultatele recensământul[61] în ceea ce priveşte repartiţia etnică a populaţie au fost date publicităţii târziu şi după ce fuseseră lansate deja pe piaţă cu totul şi cu totul alte cifre. Potrivit Biroului de statistică, moldovenii constituie 76,1 la sută din numărul total al populaţiei R. Moldova. Comparativ cu rezultatele recensământului din 1989, numărul lor a crescut cu 6,2 la sută. Noile date arată că minorităţile naţionale din republică reprezintă 23,9% din populaţie, dintre care 8,4% sunt ucraineni (cu 2,9% mai puţini decât în 1989); 5,8% – ruşi (cu 4% mai puţini); 4,4% – găgăuzi; 2,1% – români (ceea ce înseamnă 70.275 de persoane faţă de cele 2.477 înregistrate în 1989) şi 1,9% – bulgari.

Reacţiile nu au întârziat să apară. Cea mai semnificativă a venit chiar din partea reprezentanţilor europeni, respectiv a preşedintelui grupului de experţi ai CE care au monitorizat recensământul din toamnă, John Kelley, care a venit la Chişinău special cu această ocazie: „punem la îndoială veridicitatea rezultatelor privind naţionalitatea, limba vorbită şi numărul populaţiei plecate peste hotare”. Expertul european anunţa că, în cadrul întâlnirii avute cu directorul Biroului de statistică, acestuia i s-a recomandat cu insistenţă verificarea datelor „sensibile pentru R. Moldova”. „Şapte din cele zece echipe de observatori au raportat cazuri în care recenzorii încurajau respondenţii să declare că sunt moldoveni, şi nu români. În total, au fost descoperite multe cazuri de acest gen, care, în mod firesc, trebuiau să-i determine pe cei de la Biroul de statistică să fie mult mai precauţi în evaluarea informaţiilor cu privire la naţionalitate”[62]. Interesantă a fost şi replica liderul grupului parlamentar al PPCD, Vlad Cubreacov, care susţinea că datele cu privire la cei care se consideră români nu sunt relevante: “Dincolo de dihotomia buclucaşă moldovean-român, datele recensământului atestă o creştere, timp de 15 ani, a etniei majoritare şi autohtone, fiind vorba de un proces natural de consolidare a elementului românesc dincoace de Prut, care, după încetarea politicii sovietice de colonizare, are un ritm de creştere de un procent anual. Bineînţeles, admitem ideea că s-au operat anumite falsuri în cadrul acestei cifre de 78,2 procente de moldoveni / români sau români / moldoveni”.

În concluzie, datele recensământului pot fi precise, dar adevărate nu sunt. Toată atmosfera premergătoare recensământului nu a asigurat în nici un caz acel spaţiu al dezbaterii publice în care problematică cea mai delicată să fie, dacă nu soluţionată, cel puţin abordată corect.

 

De la tancuri la manualele de istorie?[63]

În octombrie 2004, un ordin al ministrului educaţiei Valentin Beniuc stupefia opinia publică de la Chişinău. Demnitarul comunist decidea, nici mai mult nici mai puţin, decât eliminarea Istoria Românilor din grila pentru Bacalaureat în 2005. Inspectorii raionali responsabili cu disciplina „istorie” au fost convocaţi într-o şedinţă extraordinară a Ministerului Educaţiei unde au fost înştiinţaţi în legătură cu suprimarea examenului de bacalaureat la Istoria Românilor şi înlocuirea acestuia cu examenul de… geografie.

Gestul neverosimil trebuie plasat în contextul mai larg în care se încadrează, respectiv tentativa unor cercuri de la Chişinău de a elimina din dezbaterea publică şi din programele şcolare istoria românilor. Virtual, obsesia împotriva glotonimului „limbă română” şi a etnonimului „popor român” era prezentă demult, după cum am sugerat deja, dar expresia ei cea mai pregnantă avea să se arate după 2001, anul venirii la putere a Partidului Comuniştilor Moldoveni. Anul 2001 a fost a doua tentativă radicală de a impune dominaţia ideologiei moldoveniste la toate nivelele societăţi. După cum remarca şi un cercetător german al fenomenului: „deşi moldovenismul politic a fost forţa dominantă în politică din 1994, în curicula şcolară se predă ‘istoria românilor’, manuale scrise de importanţi istorici români, mulţi dintre ei deţinând posturi la universităţile din R. Moldova. Tabăra pro-românească a reuşit să domine sectorul cultural şi educaţional din R. Moldova şi să utilizeze sistemul educaţional de stat pentru a propaga o agendă naţională şi politică în opoziţie cu cea a partidelor moldoveniste conducătoare din 1994 încoace” (Ihrig 2005).

Secţiunea aceasta va discuta despre strategia moldovenistă aşa cum se manifestă ea în domeniul disciplinei de învăţământ istoria. Acesta este cadrul în care trebuie plasată chestiunea, chiar dacă una dintre sursele schimbării curiculare a fost chiar Consiliul Europei. Proiectul moldovenist şi schimbarea de perspectivă curiculară în Europa s-au intersectat la Chişinău, dar nu întotdeauna sub cele mai bune auspicii. Vom vedea că sugestia europeană pentru trecerea de la istorie naţională / universală la cursul de „istorie integrală” a fost, într-un fel, compromisă tocmai de puseurile moldoveniste care au marcat la vremea respectivă puterea de la Chişinău.

Această secţiune nu va discuta decât incidental valoarea unuia sau altuia dintre manualele invocate[64]. Miza principală este modul în care discuţia despre curicula şcolară se poartă într-o ţară care se vrea democratică şi este aspirantă la spaţiul euro-atlantic. Anticipând, vom spune că opiniile cercetătorilor de pe teren indică lipsa aproape totală de transparenţă în care s-a petrecut şi se petrece „reforma”, respectiv implementarea cursului de „istorie integrată”. Concluzia uneia dintre cercetările dedicate chestiunii de către americanca Elisabeth Anderson este emblematică: „chiar şi autorul acestor rânduri a avut mari dificultăţi în a obţine informaţii despre acest proiect. De pildă, a fost mult mai uşor să obţin o întrevedere cu înalţi demnitari oficiali comunişti decât cu directorul proiectului de istorie integrată de la minister. În ciuda promisiunilor făcute personal sau prin e-mail, oficialii de la Chişinău nu dezvăluiau nici un nume ale celora care predau istoria integrată sau a celor care lucrau la proiect. Ironic, cel care m-a pus în contact cu unul dintre autorii implicaţi în elaborarea manualelor de istorie integrată a fost un istoric din tabăra opusă, pentru că acesta credea sincer că cineva trebuie să aibă ambele variante ale cazului” (Anderson 2005b).

Într-un text din 2004, Historiography on ‘Recent History’ in the Republic of Moldova, Igor Caşu, istoric de la Chişinău, relevă şi acesta faptul că „istoria este legată direct cu complexul proces de nation-building care se petrece în Moldova” şi că are un impact direct şi relevanţă pentru evoluţiile politice” (apud Anderson 2005b).

 

Campania pentru schimbarea manualului de „Istoria românilor”

La 13 februarie 2002, guvernul Tarlev (comunist) decide să suprime Istoria Românilor din programele de învăţământ. Reacţia promptă a societăţii dezvăluie miza politică a gestului. Organizată şi condusă de PPCD, manifestarea a forţat conducerea ministerului să facă paşi înapoi. Mitingurile de protest care au durat luni de zile au adus în stradă zeci de mii de oameni. Cum am mai spus pe parcursul acestor pagini, manifestarea – continuarea celei din 1995 – a fost, poate, printre puţinele de acest fel din Europa care a adus în stradă zeci de mii de oameni pentru motive culturale – limbă şi istorie, adică[65]… Somaţi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei – Rezoluţia din 24 aprilie care recomanda respectarea moratoriului în probleme de istorie, practic restabilirea Moratoriului Snegur, idee reiterată şi de a doua Rezoluţie a APCE adoptată la 26 septembrie -, comuniştii renunţă la respectiva decizie, dar păstrează neatinse obiectivele. În mai 2002, se discută pentru prima dată despre constituirea unei Comisii pentru elaborarea unei noi concepţii de predare a istoriei naţionale în instituţiile de toate gradele din R. Moldova. La 5 septembrie, prin decizia nr. 1107-2049 a guvernului Tarlev, semnată de vice-prim-ministrului V. Cristea, ideea se concretizează: se instituie aşa numita „comisie Cristea”, respectiv o „comisie naţională” în componenţa căreia aveau să intre în primul rând vechi şi înverşunaţi adversari ai Istoriei Românilor; dar nu numai (V. Dergaciov, S. Nazaria, V. Ţaranov etc.). Comisia avea ca sarcină organizarea în perioada octombrie 2002 – ianuarie 2003 a unui concurs privind noua concepţie. Decizia Comisiei – la sugestia lui G. Gavriliţă şi V. Haheu – a fost selectarea din „multitudinea de proiecte” a celui care prevedea implementarea istoriei integrate. La 3 septembrie 2002, guvernarea comunistă lansase o nouă iniţiativă: aşa zisul curs de „Istorie integrata”. Acest curs urmează a fi predat la iniţiativa Ministerului Educaţiei, cu începere de la 1 septembrie 2003, cu titlu de experiment, în 45 de instituţii preuniversitare din R. Moldova.

De fapt, propunerea pentru „istoria integrată” se inspiră şi dintr-o iniţiativă europeană venită de la Consiliul Europei şi „The European Standing Conference of History Teachers’ Associations (Euroclio)”. După un raport al modului de predare şi învăţare a istoriei în R. Moldova, Consiliul recomanda: “ca prim pas, sugerăm renunţarea la distincţia dintre istorie naţională şi istorie universală şi numirea obiectului de învăţământ istorie. Cursul integrat de istorie trebuie să includă perspectivele locale, naţionale, regionale, europene şi globale. În acest mod, dezbaterile despre schimbarea numelui cursului de istorie naţională vor fi evitate, iar cel actual va fi modificat” (van der Leeuw-Roord 2002). Soluţia europeană părea – pare şi acum – naivă, în ciuda sincerităţii ei. Este greu să surmontezi printr-o decizie de acest fel ani de confruntări şi bătălii identitare, mai ales când nu era creat nici măcar cadrul democratic de dezbatere necesar unei decizii serioase, oneste şi cu toate cărţile pe masă… S-a pus carul înaintea boilor.

            Se pare că la acest moment a apărut şi prima defecţiune majoră în tabăra celor care susţineau menţinerea manualelor de Istoria Românilor (finanţate, la vremea lor, tot de Consiliul Europei). O serie de istorici marcanţi din R. Moldova, membrii ai Asociaţiei Istoricilor, au acceptat să facă parte din această Comisie, legitimând-o. Greşeală strategică, o capcană chiar, după cum recunoaşte, retrospectiv, Anatol Petrecu, Preşedintele Asociaţiei Istoricilor: „Am făcut parte din comisia condusă de viceprim-ministrul Valerian Cristea, comisie împuternicită să elaboreze o concepţie referitoare la acest curs. Pe baza concepţiei urma să fie elaborat curriculumul, adică programele de studii, iar ulterior – manualele. Comisia a funcţionat aproape un an de zile. Din păcate, cei care am pledat pentru cursul de Istorie a Românilor, am fost marginalizaţi. Din comisie au făcut parte Demir Dragnev, Andrei Eşanu şi alţi câţiva istorici” (Timpul, 24 noiembrie, 2004).

Astfel constituită, având aşadar şi girul istoricilor ne-moldovenişti care au aderat la ea, Comisia a fost prezentată de comunişti ca legitimă, iar experţii de la Consiliul Europei s-au declarat încântaţi de dorinţa Chişinăului pentru reformă „europeană” la nivelul predării istoriei…

 

Ce este şi ce ar trebui să fie Cursul de Istorie Integrată

La acest punct se cuvine o precizare. De fiecare dată, aproape, când în discuţie apare atitudinea oficialilor comunişti de la Chişinău, trebuie avută în vedere distincţia dintre forma şi conţinutul expresiei publice. Abili manipulatori ai discursului public, aceştia utilizau strategia pe care partidul din care provin a asimilat-o de mult – lipsa de adecvare între ceea ce spui şi ceea ce faci în realitate. În acest caz, era vorba despre preluarea unor concepte din repertoriul democratic, dar umplute cu un conţinut care nu are nimic cu ambalajul.

Cazul „istoriei integrate” este emblematic. Sintagma este una europeană, utilizată în multe ţări europene pentru a integra, în esenţă, istoria locală (naţională) cu cea europeană sau mondială. Ideea o exprimă judicios academicianul român Ion Scurtu într-un interviu acordat la Chişinău: „Problema istoriei integrate am impresia că nu este înţeleasă în sensul propriu. Istoria integrată înseamnă integrarea istoriei unei ţări, a unui popor, în ansamblul istoriei continentului, a lumii, în care poporul respectiv îşi duce existenţa. Eu v-aş da exemplul cum am procedat noi în România. Eu sunt membru al Comisiei de istorie a Ministrului Educaţiei şi Cercetării şi am convenit ca în manualele de Istorie Universală ponderea istoriei românilor să fie de 30 la sută. Cu alte cuvinte, realizăm şi Istoria Românilor, realizăm şi Istoria Universală. Realizăm o aprofundare a istoriei naţionale în conexie cu lumea, cu Europa, cu ceea ce se întâmplă, pe plan mondial, după cum şi invers. Evenimentele internaţionale putem să le punem în conexiune cu ceea ce se întâmplă în spaţiul românesc. Eu cred că aceasta este o manieră corectă de abordare, şi, de altfel, aceasta este şi forma în care se realizează manualele în statele Uniunii Europene. Deci istoria integrată nu înseamnă eliminarea istoriei naţionale sau a istoriei altor state, mai ales a celor vecine cu care există cele mai strânse conexiuni, ci, din contră, trebuie ca aceste aspecte să fie aprofundate (subl. n.)” (Literatura şi arta, 28 octombrie 2004).

Afirmaţiile academicianului sunt exacte, dar, în cazul regimului comunist de la Chişinău, nu erau adevărate. Să-i lăsăm cuvântul în continuare istoricului din R. Moldova Anatol Petrencu pentru precizarea după care „programele respective este distorsionată însăşi noţiunea de curs integrat”. Un asemenea curs se predă în anumite ţări din Europa: în Franţa, Germania, de exemplu, „state naţionale şi mari puteri, unde naţiunile sunt constituite. Noi, însă, suntem puşi în altă situaţie”. Istoricul aminteşte că se speculează foarte intens pe dorinţa cetăţenilor R. Moldova de a se integra în Europa Occidentală şi „se inoculează ideea precum că acest curs ne va ajuta să fim în rând cu europenii. De fapt, ni se propune în loc de o istorie veritabilă un surogat. În programele respective figurează câteva fragmente din istoria naţională, dar şi acelea distorsionate şi limitate doar la istoria spaţiului dintre Prut şi Nistru. Ele sunt interpretate în stil sovietic, pe fundalul unor scene sau al unor secvenţe din istoria altor popoare” (Timpul, 24 noiembrie, 2004)[66].

 

Istoricii protestează din nou

Protestele la deciziile ministerului, complet lipsite de transparenţă sau consultări cu comunitatea profesioniştilor de la Chişinău, nu se lasă aşteptate. La 12 august 2003, de pildă, profesori de istorie din Ialoveni s-au reunit într-o conferinţă în care au adoptat o declaraţie comună prin care au dezaprobat introducerea cursului de Istorie integrată şi recenta apariţie a Dicţionarului moldovenesc-romanesc, elaborat de ex-deputatul comunist Vasile Stati. Ministrul Educaţiei, Valentin Beniuc, a respins, într-un interviu publicat în oficiosul guvernamental Moldova Suverană, criticile lansate de oponenţii cursului experimental de Istorie integrată. El a declarat că „opiniile vizavi de faptul că va fi scrisă o istorie falsificată, pro-sovietică, nu au un suport real”.

La 28 august, profesori reuniţi la Conferinţa anuală a pedagogilor şi-au manifestat dezacordul în legătură cu introducerea în sistemul de învăţământ a cursului de „Istorie integrată”[67]. Protestele iau amploare. În cadrul şedinţei Comitetului de Conducere a Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova, la 10 septembrie 2003, se adoptă o Declaraţie în care se arată că prin „decizia nelegitimă şi nefondată a Ministrului Educaţiei, s-a demarat aşa-numitul experiment privind introducerea în învăţământ a Istoriei. Curs integrat, care urmăreşte nimic altceva decât perpetuarea în învăţământ şi în societate în general a dogmelor istoriografiei sovietice despre ‘poporul moldovenesc’ ca entitate deosebita de cea românească[68]. Anterior, ministrul Educaţiei, Valentin Beniuc, a declarat ziariştilor că, prin introducerea cursului de Istorie integrată, Ministerul educaţiei urmăreşte „formarea şi educarea unui bun cetăţean al R. Moldova”. Beniuc a subliniat ca acest curs va conţine noţiuni de istorie „locală şi naţională”, de istorie a statului R. Moldova şi a relaţiilor cu vecinii săi mai apropiaţi şi mai îndepărtaţi. Acest segment „se va referi, indiscutabil, şi la relaţiile cu România”. Ministrul Beniuc a afirmat că introducerea cursului de istorie integrată este „o problemă amplă” şi reprezintă, de fapt, „o racordare la standardele europene”.

Ceea ce era complet fals în opinia profesioniştilor de la Chişinău. Argumentul preşedintelui Asociaţiei Istoricilor viza chestiuni de procedură, lipsa oricărui dialog real şi, până la urmă, şantajul ideologico-financiar[69]: din 2003, Ministerul Educaţiei a iniţiat un experiment privind implementarea în şcoli a numitului curs integrat de istorie. Aceasta în situaţia în care „nu a fost elaborată, discutată şi aprobată o concepţie a acestui curs – pentru că o astfel de concepţie nici nu poate exista: istoria naţională ori o predai ori nu o predai, tertium non datur. Au fost elaborate aşa-numitele curriculumuri la cursul de istorie integrată, dar care n-au fost discutate public sau de către specialiştii în domeniu, iar analiza sumară a acestor programe demonstrează cu lux de amănunte că avem de-a face cu un surogat de istorie” Se reproşează că „s-au omis cu bună ştiinţă” multe teme majore, precum etnogeneza poporului român, formarea limbii române etc. În plus, „autorii au evitat temele legate de creştinismul românilor, de cultura spirituală şi materială a acestora”. Autorii programelor încearcă să inoculeze ideea că „în interfluviul pruto-nistrean nu exista populaţie băştinaşă, ci un fel de micropopor sovietic ‘multietnic şi pluricultural’” (Ziarul de gardă, decembrie 2004).

 

Istoria Românilor este scoasă de la Bacalaureat

La 9 aprilie 2004, Ministerul Educaţiei a constituit o comisie pentru elaborarea manualelor de istorie integrată, dar, până la implementarea completă, Ministerul Educaţiei decide excluderea Istoriei Românilor din programul examenului de bacalaureat sesiunea 2005.

Ce a determinat Ministerul Educaţiei să adopte o asemenea hotărâre? În opinia unor specialişti de la Chişinău, nu există raţiuni educative şi academice satisfăcătoare. Dacă e să judecăm după rezultatele examenului de istorie la bacalaureatul din anul 2004, „foarte slabe de altfel, când au existat doar 30 de note de zece între cele 22 mii de lucrări, Ministerul Educaţiei ar fi trebuit, dimpotrivă, să ia toate măsurile pentru consolidarea cunoştinţelor elevilor la acest obiect”. Practic, materialul istoric predat astăzi în şcoli şi licee „nu este nici pe departe capabil să le formeze elevilor calităţile cetăţeneşti de care au nevoie pentru a se încadra mai activ în viaţa socială”. Procesele sociale şi politice care au avut loc în secolele precedente sau care se produc în zilele noastre vor trece pe un plan secund din moment ce „istoria nu va mai fi obligatorie în lista examenelor de bacalaureat”. Acesta să fie, oare, scopul Ministerului Educaţiei? Concluzia este că „decizia ME nu are nici o acoperire în condiţiile în care întreaga societate moldovenească, nu numai elevii, este restanţieră la capitolul istorie naţională”. Populaţia în vârstă a făcut şcoala sovietică, la care a învăţat o istorie deformată, aflată mereu la cheremul ideologiei comuniste. Generaţiile care au urmat nu au avut cum să cunoască istoria adevărată din cauza lipsei de manuale şi de acces la documentele timpului. În sfârşit, nici tânăra generaţie nu a beneficiat de o situaţie mai bună: „când părea că istoria nu se va mai studia pe bază de conspecte, pentru că Banca Mondială ne-a acordat sprijin în editarea manualelor şi a altor materiale didactice necesare, a apărut ideea bizară, dar fixă, a ME de a înlocui Istoria Românilor cu aşa-numitul curs de istorie integrată”. Iată că la finele lui 2004, istoriei i se mai aplică o lovitură: „ea nu mai este considerata o disciplină atât de importantă pentru a intra în examenele de bacalaureat!” (Corai 2004).

 

Comitetul Naţional pentru Apărarea Istoriei Românilor

Reacţia cea mai contondentă se petrece la 23 octombrie 2004. Ion Varta, istoric, Şeful Direcţiei Istorie Modernă la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a anunţat într-o conferinţă de presă constituirea Comitetul Naţional pentru Apărarea Istoriei Românilor (CNAIR), din care fac parte cadre didactice, cercetători ştiinţifici, studenţi, părinţi, elevi, reprezentanţi ai societăţii civile[70].

Patru luni mai târziu, mobilizată de constituirea CNAIR, Asociaţia Istoricilor din R. Moldova reacţionează şi ea, exprimându-şi îngrijorarea în legătură cu decizia Consiliului colegial al Ministerului Educaţiei de excludere a Istoriei Românilor şi Istoriei Universale de la examenele de bacalaureat din 2005. Această decizie are menirea “să pregătească înlocuirea Istoriei Românilor cu aşa-zisa istorie integrată, care să cuprindă numai fragmente din istoria naţională, falsificată în stil sovietic”. La conferinţă s-a mai declarat că decizia Consiliului colegial al Ministerului Educaţiei este ilegală şi vine în contradicţie flagrantă cu Curriculumul Naţional, Ştiinţe Socio-umane, care stipulează că toţi absolvenţii de liceu susţin obligatoriu, la finele cursului de istorie, examen de bacalaureat la Istoria Românilor, iar cei din liceele (clasele) cu profil umanist – şi la Istoria Universală. În plus, istoricii au observat că actul nu respectă recomandarea Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei, care stabileşte că într-o Europa democratică predarea istoriei trebuie să ocupe “un loc esenţial în educaţia unor cetăţeni responsabili şi implicaţi activ în viaţa politică şi în cultivarea respectului pentru diferenţele între popoare”.

Miza deciziei este însă altundeva. Părea că nu istoria ca atare deranja autorităţile de la Chişinău, ci istoria românilor

 

„Istoria integrată” – de la proiect la realitate?

Nu puţine au fost vocile la Chişinău care acreditau ideea că „o astfel de decizie are şi subtexte politice, urmărind să cultive tinerilor indiferentismul faţă de istoria neamului, întrucât actualii guvernanţi nu au nevoie de oameni cu orizont istoric sau, Doamne fereşte! – cu conştiinţa naţionala dezvoltată” (Corai 2004). Alţii vedeau în recenta acţiune a ME „o dovadă clară că ministerul comunist şi-a schimbat tactica, dar nu şi scopul. Iar scopul e deja cunoscut: „să scoată din programa de învăţământ disciplina Istoria Românilor şi să o înlocuiască cu aşa-zisa Istorie integrată”.

În anul de învăţământ 2003-2004, ministerul s-a angajat să experimenteze noul curs de istorie integrată doar în 50 de şcoli din republica, dar l-a implementat în 60. Dacă ar fi să-i credem pe funcţionarii de la minister, „au început să curgă cereri din partea directorilor de şcoli şi a profesorilor de istorie, care, chipurile, solicitau trecerea la noul curs de istorie integrata. Exact ca pe timpurile sovietice, când de asemenea ‘curgeau cereri’ pentru aşa-zisă ‘colectivizare benevolă’. Şi s-au scris, şi s-au tot scris asemenea ‘cereri’, până … au intrat cu toţii în kolhozuri!” (ibid.).

Sursele oficiale au afirmat că, în urma „insistenţelor” profesorilor, începând cu anul curent de studii, experimentul ministrului Beniuc a luat amploare, fiind extins in alte 361 de şcoli. Rămâne o enigmă, spun comentatorii de la Chişinău, după ce principii au fost selectate instituţiile de învăţământ, cum au fost aleşi participanţii la experiment, ca acesta să fie considerat valabil. Judecând după rezistenţa pe care o depun foarte mulţi profesori de istorie din faţă de noul curs, „se pare că s-a mers pe criterii mai puţin ştiinţifice, cum ar fi organizarea pentru participanţi a unor seminare la vilele prezidenţiale de la Holercani, adică în condiţii de lux. Oricum, extinderea experimentului într-un număr atât de mare de şcoli i-a făcut pe unii istorici să-şi pună mai multe întrebări” (ibid)[71]. Ceea ce nu a descurajat autorităţile. Dimpotrivă, „bucuros de rezultatele trecerii la istoria integrata, ME face acum următorul pas pe calea desconsiderării învăţământului istoric – el scoate Istoria din programa examenelor BAC” (ibid.).

La 10 noiembrie 2004, agenţiile de ştiri de la Chişinău informau despre declanşarea acţiunilor de editare la scară largă a aşa-numitelor manuale de istorie integrată. Ministerul Educaţiei a aprobat, joi, componenţa unei comisiei care va elabora curicula şi manualele de istorie integrată. Valentin Beniuc a precizat că activitatea coordonatorilor urmează să fie încheiată la sfârşitul anului curent după care lucrările vor fi supuse procedurilor de evaluare conforme standardelor europene. În aceiaşi zi, Ion Varta, vicepreşedintele Comitetului Naţional pentru Apărarea Istoriei Românilor, declara: „până în prezent au fost elaborate câteva manuale ale cursului integrat de istorie. Deşi n-au trecut procedura experimentului, acestea urmează a fi editate într-un tiraj mare pentru a fi implementate ulterior în toate şcolile şi liceele din R. Moldova”. Potrivit istoricului de la Chişinău, cursul integrat de istorie, care practic înlocuieşte Istoria românilor şi Istoria universală, „nu este altceva decât o metodă monstruoasă a comuniştilor, care au drept scop manipularea noii generaţii şi care asigură în acelaşi timp o perpetuare a conducerii Partidului Comuniştilor”[72].

Situaţia se apropie de cotele de alarmă. Într-o declaraţie a Comitetului Naţional pentru Apărarea Istoriei Românilor (CNAIR) se arată că „decizia de a implementa aşa-zisul curs integrat de istorie în versiunea ideologilor partidului de guvernământ ţinteşte suprimarea conţinuturilor manualelor în vigoare, revenirea la abordările caracteristice istoriografiei staliniste şi ştergerea, în consecinţă, a identităţii româneşti a populaţiei majoritare a Republicii Moldova”. Potrivit semnatarilor, concepţia cursului integrat de istorie a fost acceptată doar de un grup neimportant de persoane aservite puterii, concepţia fiind respinsă de majoritatea absolută a cadrelor didactice din şcolile, liceele şi universităţile din R. Moldova, de cercetătorii din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Comitetul Naţional pentru Apărarea Istoriei Românilor cerea şi respectarea moratoriului asupra problemei predării istoriei în şcoală care a fost recomandat autorităţilor oficiale ale R. Moldova de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin cele două rezoluţii privind funcţionarea instituţiilor democratice din Moldova, adoptate la 24 aprilie şi 26 septembrie 2002[73].

Fără nici un rezultat. Dialogul a rămas o chestiune necunoscută taberelor în conflict, mai ales celor care gestionau, de pe poziţii politice, aceste evoluţii[74]. Sfidând orice reacţii sau puncte de vedere care nu confirmă poziţia oficială, la 19 noiembrie 2004, de pildă, Moldova Suverană, publicaţia oficială a guvernului moldovean, anunţa triumfalist: „În anul curent de studii numărul instituţiilor încadrate în experimentul privind cursul integrat de istorie s-a majorat de cinci ori. Dacă în anul 2003 noua disciplină era predată în 64 de şcoli, actualmente numărul acestora a atins cifra de 338. Participarea la experiment este benevolă şi se face în baza solicitărilor profesorilor de istorie”.

Cât de “benevolă” era această participare nu putem decât bănui. Cert este însă că “experimentul” se derula în condiţiile unei lipse de transparenţă frustrante, cu costuri uriaşe (300 000 lei moldoveneşti pentru autorii noilor manuale, cheltuieli de tipărire în condiţiile în care există deja manuale, spor de salarii pentru cei care participă “benevol” la “experiment” etc.), ignorând sistematic orice păreri opuse.

Guvernarea comunistă părea decisă să meargă singură împotrivă tuturor[75].

 

Desfiinţarea Istoriei Românilor – un episod încă neelucidat

Am sugerat în articolul nostru despre numeroase voci de la Chişinău care sugerau o veritabilă strategie a celor care au ajuns la putere în 2001 în chestiunea modificării curiculei şcolare. În plus, am pomenit despre gafa unor istorici neafiliaţi structurilor comuniste şi care au girat prin prezenţa lor pripită aşa numita „Comisie Cristea”, spaţiul unui monolog exasperant, şi nu al dialogului de care era atunci atâta nevoie. O publicaţie de la Chişinău mai adăugă o filă în acest dosar încâlcit şi suradimensionat.

Sub titlul „Isteria integrată a comuniştilor”, Ziarul de gardă publică un serial în şase părţi (14 octombrie 2004 – 18 noiembrie 2004) care prezenta opiniei publice un document şocant: „liniile strategice” ale unui plan care ar fi trebuit să conducă la eliminarea Istoriei Românilor din toate treptele învăţământului din R. Moldova[76]. Documentele, scrise în limba rusă, conţin scheme şi date despre acţiunile destinate „realizării proiectului de substituire a cursului de Istorie a Românilor prin cel de Istorie a Moldovei”. În plus, documentele conţin lista exactă a persoanelor care urmau să fie racolate şi utilizate în realizarea acestui proiect. Fiecare dintre persoanele ţintă beneficiază de descrieri exacte, din punct de vedere psihologic, social, academic, profesional, familial, financiar etc. de aici rezultând apoi şi metodele care trebuie să fie folosite în vederea persuadării acestuia să participe la proces (mai exact la Comisia despre care am făcut deja pomenire). Sunt prezentate, de asemenea, amănunţit, argumente concrete care ar putea deveni elemente de şantaj în cazul unora sau altora dintre persoane. Conform documentului publicat de Ziarul de Gardă, autorii strategiei sugerau ca din „liste” să facă parte, pentru credibilitate, atât comunişti cât şi anti-comunişti: „în mod firesc, cu fiecare dintre persoane va trebui să lucrăm individual, dar deosebit de tacticos şi diplomatic, astfel încât nici unul dintre ei să nu priceapă că sunt atraşi într-un joc specific”, se spune în document. „Dintre cele 43 de persoane, unii nu vor accepta compromisul, mulţi dintre ei vor cădea de acord, incontestabil… Pur şi simplu, fiecare are preţul şi locul său vulnerabil”.

Nu detaliem aici – e suficient să subliniem doar, în acord cu precizările publicaţiei care a tipărit documentele (fără numele celor selectaţi, însă), că strategia elaborată în limba rusă a fost realizată cu concursul unei reţele de turnători extrem de bine puse la punct, reţea care activează în toate instituţiile de învăţământ sau institutele de cercetare – majoritatea dintre cele 43 de „ţinte” au tangenţă cu învăţământul sau cercetarea din R. Moldova.

Autorităţile sau Ministerul Educaţiei nu au avut nici o reacţie după publicarea documentului. Iată, în final, un scurt comentariu al Preşedintelui Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova legat de acest eveniment surprinzător: „subiectul LISTA este unul deosebit şi va prezenta o temă de discuţie în cadrul Comitetului de conducere al AIRM. Acum pot face doar câteva observaţii prealabile care pe parcurs vor fi concretizate, astfel că în viitorul apropiat să formulăm o concluzie obiectivă. Din câte am înţeles, imediat după întronarea comuniştilor la putere (2001), a fost formulată sarcina constituirii unei comisii alcătuite din istorici, care să înlocuiască Istoria românilor cu Istoria Moldovei. Era de dorit ca în componenţa comisiei să nu fie sau să fie cât mai puţini membri ai partidului de guvernământ. Lista pe care aţi publicat-o n-a fost redactată, se pare, de colaboratorii SIS, aşa cum s-a scris, ci de o singură persoană, şi această persoană pare a fi Serghei Nazaria. Poate greşesc, dar istoricii nominalizaţi în LISTA sunt cei pe care acesta i-a cunoscut în cadrul USM, Universităţii Pedagogice I. Creangă şi a Institutului de Istorie; pe ultima pagină a LISTEI, probabil cel care a primit-o, a scris ‘Nazaria’, adică de la cine a primit documentul respectiv; o dovada în plus este şi faptul că însuşi Nazaria în LISTA publicată nu este nominalizat (cum putea el să se autoincludă?). Sunt şi alte detalii semnificative care ne fac să credem că anume Nazaria este autorul acestui ‘donos’. Pentru a-i ademeni sau a-i forţa pe istorici să realizeze planul elaborat de Preşedinţia R. Moldova, fiecărui istoric i s-au arătat punctele ‘vulnerabile’. În multe cazuri, însă, acestea sunt nişte insinuări grosolane… Cele gândite la Preşedinţie au fost realizate parţial. Uneltirile josnice ale celor aflaţi la putere în R. Moldova demonstrează lipsa de argumente ştiinţifice în dorinţa lor de a exclude Istoria Românilor; probează lipsa de moralitate în obţinerea scopurilor propuse. Mai important, însă, este următorul fapt: cu foarte puţine excepţii, istoricii incluşi în LISTA au dat dovadă de o înaltă conştiinţă naţională, de verticalitate, pledând în continuare pentru cursul de Istorie a românilor în instituţiile noastre de învăţământ” (Ziarul de Gardă, decembrie 2004).

Manualele de istorie integrată au fost elaborate. Presa din România a redat fragmente din aceste producţii care amintesc, flagrant, de tipăriturile oficiale de dinainte de 1989 (Ziua, 19 martie 2005). Pentru a le acorda „legitimitate” europeană înainte de a le impune pe piaţa educaţională a R. Moldova, guvernul de la Chişinău a recurs la următoarea stratagemă. A cerut expertiză din partea Consiliului Europei care i-a asigurat-o prin apel la o instituţie specializată de prestigiu european, respectiv Georg Eckert Institute for International Textbook Research, Braunschweig, Germania. Din păcate, se pare că experţii europeni s-au convins şi ei că cea de-a treia cale pe care o preconizau este încă departe de atins la Chişinău. Mostrele de istorie integrată care le-au fost puse pe masă sunt, cu o excepţie, mult mai proaste chiar decât cele în uz, pe care experţii occidentali le criticaseră la vremea lor (van Meurs 2003; Ihrig 2005). Bunăvoinţa experţilor afiliaţi lui Georg Eckert nu a fost suficientă pentru a valida aceste întreprinderi.

Între timp, schimbarea „portocalie” de la Chişinău a modificat oarecum datele problemei. Deşi nu au lipsit schimburi acide la cel mai înalt nivel, problematica identitară a fost relativ pusă între paranteze la nivel oficial[77].

Dar pentru foarte scurtă vreme.

 

Raţiunea nu a învins: manualelor de istorie integrată intră în şcoli

Manualele de istorie integrată au ajuns în şcolile din R. Moldova în luna septembrie a anului 2006. Tirajul a fost masiv, în limbile română şi rusă, din banii publici, pentru care însă copiii vor trebui să plătească o taxă de închiriere. Manualul pentru clasa a VI-a (apărut la editura „Lumina”) şi cel pentru clasa a VII-a (la editura „Univers pedagogic”) au fost tipărite într-un tiraj a câte 45 mii de exemplare. Manualul pentru clasa a IX-a a apărut la editura „Cartea Moldovei” într-un tiraj de 48 mii de exemplare. În noile manuale (pe hârtie de calitate excelentă), este mai puţin text şi foarte multe poze color – de la foştii lideri sovietici până la actualii lideri ai Partidului Comuniştilor, cu citate din vechile crestomaţii de „istoria rss moldoveneşti”. Manualele pentru clasele a V-a, a VI-a şi a X-a au fost scrise de Corneliu şi Angela Popovici. Autorii manualelor pentru clasa a VII-a şi a VIII-a sunt Eugen Certan, Ion Moiseev şi Maria Veveriţa. Manualele pentru clasa a IX-a sunt semnate de Sergiu Nazaria, Alexandru Roman, Mihai Sprânceană, Sergiu Albu-Machedon, Anton Dumbravă şi Ludmila Barbus. Critica de conţinut a acestor manuale s-a făcut deja şi nu mai este cazul să o reluăm aici (vezi Varta 2006)[78].

Sunt interesante nu doar argumentele academice împotriva manualelor de „istorie integrată”, ci şi cele politice, care au venit rapid. După cum relatează presa de la Chişinău, parlamentari din R. Moldova, de pildă, au subliniat că manualul de istorie pentru clasa a IX-a conţine afirmaţii care ar putea afecta relaţiile Republicii Moldova cu un şir de ţări, între care SUA, Germania[79].

 

Cum a fost posibil? Actorii, strategiile şi erorile lor

Dincolo de retorica contestatară sau justificativă apropo de apariţia acestor manuale, este momentul acum să radiografiei, fie şi sumar, evoluţia care a condus la acest deznodământ.

Primul actor important implicat în această bătălie este tabăra istoricilor moldovenişti. Este un actor coeziv şi disciplinat, drapat în haine „europene” şi decis să stârpească „naţionalismul” românesc strecurat în manualele de istorie şi în învăţământul din republică. Şi asta e o minciună. În realitate, cum am mai arătat aici, întregul proiect moldovenist funcţionează pe scenariul unui proiect „naţionalist” derulat şi urmat cu perseverenţă. Declanşarea diferitelor strategii de construcţie identitară după 2001 nu are nimic spontan. Ideea după care tabăra moldovenistă luptă împotriva forţelor „de orientare naţionalistă” – româneşti, fireşte – este un sofism şi el trebuie denunţat ca atare: căci aceştia îşi propun, explicit, să impună un stat, o limbă, o etnie, o limbă etc. reprezintă, după toate normele sociologiei naţiunii şi naţionalismului, chintesenţa unui proiect sau program naţionalist, în ciuda lipsei de consistenţă şi a „argumentaţiei” pe care se bazează proiectul. Pentru tabăra moldovenistă, a fi naţionalist moldovean nu e naţionalism, dar a susţine limba, naţiunea şi etnia română… da! Ceea ce este cel puţin inconsecvent. Utilizarea atributului cu conotaţii negative – naţionalist – doar pentru ceea ce înseamnă „românesc” nu este, în fond, decât o tehnică de propagandă sau proba unei confuzii majore care fundamentează aceste documente sau practici.

Al doilea actor este unul… multiplu, respectiv tabăra istoricilor care nu vor să se încoloneze în rândurile moldoveniştilor dirijaţi cu mână forte din sferele puterii. Aici, însă, atitudinea nu este coerentă sau unitară (vezi pe această chestiune Varta 2006). În rândul acestei tabere – să spunem că ea cumulează cei mai prestigioşi istorici ai R. Moldova – atitudinile au variat de la opoziţie radicală şi rămânerea pe poziţiile „istoriei românilor” până la atitudini mai flexibile de genul propunerii unor manuale alternative pe structură „integrată”, respectiv o strategie de a pune accent pe conţinut, nu pe formă… S-a mai vorbi şi de o „variantă zero”, dar a fost ratată. Dincolo de orice judecăţi de valoare, trebuie constatat un lucru: lipsa de unitate a taberei ne-moldoveniste a generat ineficienţă şi incoerenţa la nivelul performanţelor acestei grupări. Cel puţin până în prezent.

Al treilea actor este Consiliul Europei, reprezentat de experţii direcţi sau indirecţi ai acestei instituţii. Din păcate, de la bun început activitatea acestora s-a desfăşurat într-un mediu nefast. Nu e vorba aici de a acuza aceşti oameni – de cele mai multe ori profesionişti şi bine intenţionaţi – dar trebuie să constatăm că există o serie de probleme asupra cărora aceştia nu au fost avertizaţi. Astfel că, până la urmă, în această dispută – şi cu ajutorul experţilor europeni – a fost pusă căruţa înaintea boilor!

Ce înseamnă asta? Înseamnă că înainte de a discuta concret o chestiune, trebuie să te siguri de chiar existenţa unui cadru de discuţie democratic, liber şi deschis pentru toţi. Or, aşa nu există la Chişinău, iar experţii europeni au ignorat şi continuă să ignore acest fapt crucial.

Primul lucru pe care experţii europeni ar fi trebuit să îl ştie sau să îl audă este contextul dezbaterii legate de problematica identitară în R. Moldova, în general, şi de problematica manualelor de istorie integrată, în special. Pentru a înţelege situaţia „spaţiului public” – chestiune asupra căreia vom mai reveni – în R. Moldova, cel puţin astăzi, trebuie să revenim la conceptul de „spaţiul public”, ca un loc de comunicare liberă, nedistorsionată, lipsită de constrângeri şi intruziuni externe. Comunitatea – inclusiv cea ştiinţifică – comunică, trimite şi primeşte mesaje, le discută, le compară, le contestă raţional, acceptă argumente şi, încă o dată, nu recurge la alte „argument” – la cele de „forţă”, generic vorbind. Acestea fiind spuse, spaţiul public devine acum locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive. Prin forţa cuvântului, nu cea a pumnului, „pumn” putând însemna orice intruziune de ordin politic, economic etc.

Şi neexistenţa „spaţiului public”[80] afectează în mare măsură dezbaterea despre manuale. Căci dacă privim cine are acces la spaţiul public şi la instrumentele cele mai eficiente – evident, am în vedere televiziunea public – sesizăm că avantajul este net e partea taberi moldoveniste, care mai este susţinută public şi de cei mai importaţi lideri politici ai republicii, de guvern etc. Deci, avantajul de imagine este incomparabil mai mare. Prin urmare, nu avea de-a face în realitate cu o dezbatere, ci cu o mimare a ei, căci una dintre tabere – culmea, cea mai profesionistă, academic vorbind – nu are cum să îţi lanseze, mediatizeze şi susţină mesajul. Cazul istoricului Ion Varta, blocat iniţial să participe la un seminar dedicat explicit problematicii manualelor de istorie este scandalos, dar acest caz este doar un vârf al aisbergului. Trebuie să ne întrebăm, de pildă, cât de des apar cei care se opun moldovenismului primitiv la televiziunea naţională? În ce contexte? La care media au acces? Ce tiraje au ziarele unde scriu? Cu ajung ei să comunice cu pedagogii din raioane? Ce resurse au ei, în comparaţie cu istoricii moldovenişti care se bazează pe resursele statului? Ce cărţi primesc micii pionieri, gratis, din banii publici, la diverse manifestări? Etc., etc., etc.

Problema nu este, într-o primă instanţă, cine are dreptate în această dispută, ci dacă există şanse egale, corecte, pentru toţi participanţii la dezbatere…

O a doua chestiune despre care experţii europeni nu ştiu sau nu dau semne că ar ştii se referă la modul selectiv în care guvernarea de la Chişinău adoptă normele europene… Ceea ce face suspect tot discursul „european” al celor care guvernează astăzi în republică.

Mai concret. Justificarea celor care promovează astăzi manualul de istorie integrată este că „Europa ne cere asta!”. Şi asta nu e, propriu-zis, o minciună, dar e o… jumătate de adevăr. Şi care e mult mai periculos decât o minciună! Căci Europa cere, fireşte, adecvarea problematicii educative a R. Moldova la norma europeană. Dar nu doar a unora dintre ele, cele care, pe moment, sunt pe placul guvernanţilor comunişti! Astăzi, la Chişinău, una dintre normele europene, care se referă la descentralizarea şi anularea monopolului politic / ideologic asupra învăţământului este sistematic ignorată, respectiv introducerea în R. Moldova a unui sistem real şi funcţional de „manuale alternative” – cum există, de exemplul, în România. În R. Moldova există încă manualul unic, selectat şi stabilit de guvern, care prin mecanisme economice şi financiare poate implementa ce manual doreşte şi numai pe acela. Restul manualelor care pot circula la un moment dat nu sunt subvenţionate de guvern, deci vor trebui plătite de elevi. Ceea ce, fireşte, nu este şi nu va fi cazul, mai ales în mediul rural. Mai mult, şi în eventualitatea subvenţionării lor din surse negurnamentale, guvernul comunist poate să le elimine de pe piaţă printr-o procedură foarte simplă: reintroducerea la Bacalaureat a disciplinei „istorie”, unde vor fi date subiecte selectate numai şi numai din anualul „integrat” preferat de guvern… Este limpede atunci că şi dascălii şi elevii vor trebui să aleagă doar ceea ce guvernul alege!

Lipa unui mecanism real şi eficient de „manuale alternative” – să mai adăugăm aici că cele trei edituri care participă la tipărirea manualelor de „istorie integrată” sunt toate de stat – face ca la Chişinău învăţământul, în special cel istoric, să rămână politizat. Este un lucru pe care nici istoricii sau jurnaliştii de la Chişinău nu l-au semnalat cu suficientă insistenţă, ca să nu mai vorbim de (unii) experţi europeni care, pur şi simplu, se prefac că nu îl văd.

Este extrem de greu de înţeles cum poţi să fi un susţinător al schimbării curiculare în ceea ce priveşte disciplina „istorie” în R. Moldova, dar să nu te intereseze cadrul acestei schimbării, şi mai ales, să nu fi deranjat de faptul că monopolul statului se păstrează din toate punctele de vedere în chestiunea educaţiei. În actualele condiţii, orice dezbatere pe această temă riscă să se transforme în opusul ei. Adică, legitimarea statutului de monopol al guvernului şi a celor care gândesc la fel, atât la nivelul spaţiului public cât şi la nivelul implementării cursului de istorie integrată.

Experţii europeni ai Consiliului Europei au căzut în capcana procedurilor de implementare a istoriei integrate. E forma „europeană” de a nu vedea pădurea din cauza copacilor şi care poate ave consecinţe extrem de grave pentru funcţionarea democratică a spaţiului dintre Prut şi Nistru[81].

 

Concluzii: moldovenismul – forma pură a „naţional comunismului”

Conflictul identitar la care asistăm este unul din multele care au marcat şi vor marca acest spaţiu. Este o naivitate sociologică sau geopolitică să credem altfel. Dacă 50 de ani de dominaţie sovietică – iar regimul comunist a fost şi un proiect identitar al unui imperiu care încălca orice reguli şi avea la dispoziţie toate instituţiile culturale pentru a reuşi – nu au fost capabile să oblitereze decât parţial conştiinţa etnică a populaţiei de peste Prut, cum ar putea 10 ani sau mai mulţi de regim mai mult sau mai puţin democratic să anuleze aşa ceva. Iată un fragment semnificativ – autor este tot un basarabean – care radiografiază bine condiţia dinainte de 1989: “Generaţia mea, spre deosebire de părinţii şi bunicii noştri, nu a cunoscut în copilărie, prin tradiţie şi educaţie, adevărurile simple şi fundamentale pe care se axează identitatea unui om şi a unei colectivităţi. Ne-am născut şi am crescut, până în adolescenţă şi tinereţe, fără un buletin de identitate valabil pentru o fiinţă umană normală: fără naţionalitate şi fără Dumnezeu. Aici, în hăul basarabean, cele două tabu-uri funcţionau perfect: 1. Tu, omule, nu ai neam; 2. Tu nu-L ai nici pe Dumnezeu, fiindcă nu există nici Dumnezeu, nici neamuri…” (Roşca 1995).

Cum se va termina această confruntare nu vom decide noi aici[82]. Cert este că, academic vorbind, tezele lui B. Anderson – “imagined communities” – sau Eric Hobsbawm – “invented communities” – îşi dovedesc serios limitele (vezi şi Dungaciu 2004). Vom convoca aici opiniile a doi reputaţi cercetători ai zonei şi a căror expertiză nu poate fi ignorată. „În statul multinaţional al Imperiului sovietic, tendinţa rusească în direcţia statului centralizat a intrat în coliziune cu renaşterea conştiinţei naţionale a mai mult de o sută de minorităţi din republicile autonome. În cazul Republicii Moldoveneşti, raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală, erau creaţii artificiale (subl. n.). Naţiunea moldovenească fusese inventată de ruşi pentru a preveni (re)naşterea unei conştiinţe naţionale româneşti la populaţia basarabeană. Statul moldovean fusese creat în Imperiul sovietic în 1924” (van Meurs 1996). Iar Charles King pune punctul pe i: „Ideea că moldoveni sunt o naţiune distinctă, în sensul obişnuit al cuvântului, e problematică astăzi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar dacă a fost numită mult timp moldovenească de locuitorii din zonele rurale şi este în continuare numită astfel în constituţia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorată a istoriei mai largi a latinităţii răsăritene, regiune ce se întinde de la pădurile Transilvaniei şi dealurile Bucovinei, în nord, până la Câmpia Dunării şi Marea Neagră, în sud, şi până la dealurile rotunde şi stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astăzi al Republicii Moldova, au aparţinut României Mari apărute după primul război mondial şi distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astăzi nu au reuşit să se afle în acelaşi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba şi tradiţiile folclorice provin incontestabil din aceleaşi rădăcini. Eroii naţionali şi marile personalităţi dintr-o regiune sunt, cu siguranţă, recunoscute şi în cealaltă. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astăzi două state ‘româneşti’ în Europa de Est, chiar dacă ambele adăpostesc şi multe alte minorităţi etnice – unguri, ucraineni, ruşi, romi şi turci” (King 2002).

În al doilea rând, se ignoră de cele mai multe ori cadrul real al dezbaterii identitare la care asistăm peste Prut. În realitate, întregul proiect moldovenist funcţionează pe scenariul unui proiect „naţionalist” derulat şi urmat cu perseverenţă. Un cercetător britanic sugerase deja că, citit atent, elementul cel mai consecvent din proiectul politic al comuniştilor a fost moldovenismul[83]. Declanşarea diferitelor strategii de construcţie identitară după 2001 nu are nimic spontan. Ideea după care Concepţia, pe care am comentat-o la vremea ei, luptă împotriva forţelor „de orientare naţionalistă” – româneşti, fireşte – este un sofism şi el trebuie denunţat ca atare: căci Concepţia, care îşi propunea, explicit, să impună un stat, o limbă, o etnie, o limbă etc. reprezintă, după toate normele sociologiei naţiunii şi naţionalismului, chintesenţa unui proiect sau program naţionalist, în ciuda lipsei de consistenţă şi a „argumentaţiei” pe care se bazează proiectul. Pentru autorii concepţiei, a fi naţionalist moldovean nu e naţionalism, dar a susţine limba, naţiunea şi etnia română… da! Ceea ce este cel puţin inconsecvent. Utilizarea atributului cu conotaţii negative – naţionalist – doar pentru ceea ce înseamnă „românesc” nu este, în fond, decât o tehnică de propagandă sau proba unei confuzii majore care fundamentează aceste documente sau practici.

De aici concluzia logică: proiectul moldovenist urmat cu cea mai mare acribie de Partidul Comuniştilor este forma pură a „naţional comunismului”. De ce pură? Pentru că, în perfect acord cu scrierile marxiste din care îşi trage seva orice partid de această formulă, naţiunea în sine nu contează. Conţinutul ei este indiferent, căci este, oricum, ne-reală („opiu pentru popor”, s-ar putea parafraza). În alte spaţii unde „naţional-comunismul” a fost prezent – atât cât a fost şi în formele pe care le-a căpătat[84] -, acesta a manipulat un material naţional-identitar pre-existent, pe care l-a adaptat şi modelat în funcţie de interesele politice. În R. Moldova, tocmai „materialul naţional-identitar” – respectiv naţiunea şi limba „moldovenească” – este inventat şi impus de la centru de un regim de extracţie marxist-leninistă. De aici puritatea modelului şi unicitatea lui mai ales după 2001.

În al treilea rând, disputa identitară este o excelentă grilă de lectură a relaţiei Bucureşti – Chişinău. Şi, pe cale de consecinţă, Chişinău – Bruxelles. Cum am mai sugerat deja în această secţiune, de multe ori reacţia negativă faţă de Bucureşti nu era decât sublimarea unui anti-occidentalism care domina, atunci, mentalul politic şi cultural al Chişinăului politic. Relaţia dintre cele două capitale a funcţionat invers proporţional cu excesele moldoveniste ale puterii de la Chişinău[85] şi, dacă privim mai atent, şi relaţia efectivă – nu declarativă – a Chişinăului cu Europa.

Care este soluţia pentru această dispută identitară ale cărei repere le-am trasat aici? Deocamdată, este prematur să vorbeşti despre soluţii în condiţiile în care, la Chişinău, nici măcar cadrul necesar dezbaterii nu este fixat. Soluţia este una indirectă, şi ea vizează democratizarea spaţiului public în R. Moldova.

 

Democratizarea spaţiului public ca soluţie la problema identitară

Pentru a argumenta în favoarea a ceea ce credem că este soluţia de primă instanţă la problematica identitară vom proceda în trei paşi. Vom vorbi la început despre „spaţiul public din R. Moldova”: cum se constituie, cum se structurează, cum poate fi caracterizat. Trebuie pornit, obligatoriu, de la Juergen Habermas. Toată opera sociologului german pivotează, practic, în jurul acestui ax conceptual: „spaţiu public”. Ideea este următoarea. Preluând din psihanaliză sintagma „discurs distorsionat” şi definind-o, în plan social, ca ideologie, Habermas ajunge să o definească pe cea din urmă drept „comunicare distorsionată sistematic”. Este ceea ce caracterizează societăţile ne-libere. În opoziţie, Habermas propune conceptul de „situaţia discursului ideal”, ca un tip de comunicare liberă, nedistorsionată, lipsită de constrângeri şi intruziuni externe. Toate vocile trebuie lăsate să vorbească într-o asemenea conjunctură, toate trebuie lăsate pe scenă, iar decizia trebuie luată prin schimb de argumente şi „agreement”-uri rezonabile, fără – în nici un caz! – recurgere la forţă. Comunitatea – sau unele secţiuni ale ei – comunică, trimite şi primeşte mesaje, le discută, le compară, le contestă raţional, acceptă argumente şi, încă o dată, nu recurge la alte „argument” – la cele de „forţă”, generic vorbind. Acestea fiind spuse, spaţiul public devine acum locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive. Prin forţa cuvântului, nu cea a pumnului, „pumn” putând însemna orice intruziune de ordin politic, economic etc.

Dincolo de criticile care se pot aduce – şi s-au adus! – teoriei germanului, intuim şansa conceptului de a deveni etalon esenţial pentru „evaluarea” funcţionării oricărei democraţi prin apel la instrumentul de comunicare publică predilect: media. Căci democraţie, în această perspectivă, nu mai însemnă existenţa unui spaţiu public cantitativ, pe hârtie, un inventar inert de realizări bune de raportat. Nu este suficient să existe într-o societate un anumit număr de ziare, reviste, posturi de radio sau de televiziune. Acesta este un criteriu pur cantitativ! Ceea ce contează mai mult este maniera în care acestea se structurează, gradul de acces în spaţiul public, posibilitatea reală de a comunica eficace cu publicul şi, în plus, de a-i da şansa acestuia să se manifeste adecvat în polis. Criteriul devine acum calitativ, fără ca cel cantitativ să fie neglijat. Doar că, cel din urmă fără cel dintâi devine caduc, mai mult, riscă să justifice tocmai lipsa de democraţie pe care, iniţial, trebuia să o dezvăluie!

Cazul R. Moldova pare emblematic din acest punct de vedere.

 

Presa de vitrină sau fenomenul „cutiei negre”

În R. Moldova media există. Este indubitabil. Da, există ziare, posturi de radio, televiziuni. Orice oficial sau funcţionar public care face o statistică sau o dare de seamă poate zâmbi satisfăcut la finalul ei. (ca în faimoasă glumă din vremea comunismului despre recoltele agricole: „am terminat de recoltat în ziare, mai avem să terminăm la radio şi la televizor.)

Sigur, există, şi cine ar putea contesta asta. Dar, dacă luăm în serios ideea „spaţiului public” invocată anterior, lucrurile nu pot fi – şi nu sunt – atât de simple.

Conform tuturor sondajelor de opinie publică lansate le Chişinău de câţiva ani încoace (surse: Barometrul de Opinie Publică lansate de IPP, Chişinău, Sondajele IRI / Gallup etc.), presa scrisă este principala sursă de informare politică pentru circa 7-8 % dintre subiecţi la nivelul întregii ţări. Dacă ne uităm la mediul rural, vom sesiza că, în ceea ce priveşte consumul de presă scrisă, cifrele sunt mult mai reduse decât media pe republică. Pe ţară, radioul urcă undeva la 11% ca sursă principală de informare, iar televiziunea domină copios: 50-70%, depinde de sondaje. Televiziunea naţională a R. Moldova este, practic, actor unic pe piaţa ştirilor politice cu un procent de circa 70% de încredere parţială sau deplină. În plus, o cercetare de opinie publică girată de IDIS Viitorul (octombrie 2004) ne dezvăluie un lucru frapant: „pluralismul de opinii” este sintagma care, ca primă opţiune, redă cel mai bine guvernarea democratică doar pentru 4% dintre respondenţi (a doua opţiune 3%), iar „presa liberă şi independentă” doar pentru 2% (a doua opţiune 3%).

Cum „citim” democraţia / democratizarea R. Moldova prin aceste cifre? Vom spune, într-o primă instanţă, că diferenţele dintre presa scrisă şi audio-vizual sunt vizibile în orice ţară democratică din lume. Deci, R. Moldova se înscrie într-un trend. Şi observaţia ar fi, din nou, exactă, dar nu adevărată. Căci, dacă aşa stau lucrurile, statistic vorbind, în ţările democratice, există acolo o curea de legătură între cele două componente ale media: televiziunile sau radiourile sunt cutii de rezonanţă pentru multe din subiectele livrate publicului de către presa scrisă. Altminteri spus, agenda presei scrise devine şi agenda audio-vizualului, iar diferenţele cantitative (procentuale) dintre ce apare în ziare şi ce se spune la televizor se diminuează sau devin irelevante.

Şi aici apare diferenţa crucială dintre media din R. Moldova şi media din democraţiile funcţionale (România, de pildă). În R. Moldova, cureaua de legătură dintre presa scrisă şi televiziune (în special cea naţională) nu există. Avem de-a face, de cele mai multe ori, cu discursuri paralele şi, practic, nu se confruntă la nivel naţional în nici un fel.

În termenii consacraţi aici, „spaţiul public” din R. Moldova nu există. Nu există acel acces liber – în sensul „ideal-tipurilor” weberiene – la discursul public, nu există acces egal al actorilor sau al opiniilor, nu există un spaţiu în care actorii şi opiniile se pot întâlni şi, în urma întâlnirii, al dezbaterii, al dialogului, să rezulte, în final, puncte de vedere şi decizii. În lipsa acestui spaţiu public – căci nu poţi compara ponderea presei scrise cu cea a televiziunilor, mai ales al celei naţionale -, nu avem discursuri publice, ci monologuri cu forţă de impact net diferite: una se scrie la gazete, alta se spune la televizor. Argumentul şi justificarea unei decizii sunt de cele mai multe ori pur politice (nici măcar în sensul subtil alocat de Foucauld!), fără să treacă prin furcile caudine ale dialogului public (de aici şi cvasi-inexistenţa instituţiei talk-show-ului).

Încă o dată. Presă liberă există în R. Moldova. Dar mecanismele structurale care există şi sunt perpetuate la nivelul societăţii pulverizează pur şi simplu ideea de diversitate, căci ponderile discursurilor publice sunt incomparabile. De aici aparentul paradox: deşi există presă liberă (iar mulţi jurnalişti pot scrie absolut ce vor în gazetele lor), nu există „spaţiu public”, deci, în consecinţă, nu există pluralism media real. Avem de-a face cu o democraţie media de vitrină, în care discursurile publice neacreditate aprioric de o instanţă politică au un acces limitat: circulă libere într-o cutie neagră din care nu pot ieşi cu nici un chip. Sunt autori şi ziare care se adresează, călcându-se pe picioare, aceluiaşi public, puţin numeros şi constrâns, şi el, din raţiuni economice să cumpere tot mai puţine gazete. Televiziunea este şi mai comodă şi mai ieftină!

În ultimă instanţă, aparentul paradox se poate exprima aşa: în R. Moldova există presă liberă, dar nu există democratizarea spaţiului public.

 

Soluţia pentru criza identitară – democratizarea spaţiului public

Problema reală este că dezbaterea identitară nu a existat cu adevărat niciodată, căci nu a existat niciodată cadrul unei asemenea dezbateri. În realitate, cei care promovau punctul de vedere contrar ideologiei moldoveniste oficiale erau închişi într-un soi de cutie neagră, fără comunicare reală în exterior. Vorbeau între ei, fără public, sau cu un public infim în raport cu cel expus sistematic, cotidian şi din toate direcţiile, „teoriilor” contrare. Cu câteva reviste – în condiţiile în care populaţia R. Moldova nu citeşte presă decât în proporţie redusă – şi unul sau două posturi de radio locale aveau de polemizat cu un regim care controla, practic, toate instrumentele de comunicare cu adevărat de masă din R. Moldova – presă scrisă, televiziuni naţionale sau cu acoperire naţională, radiouri – sau impunea de sus în jos ideologia moldovenistă prin legislaţie, strategii sau documente oficiale, condiţie de angajare pe post sau prin mituirea profesorilor pentru acceptarea unor manuale realizate în răspăr cu orice norme academice sau democratice. Populaţia rurală, de pildă, a fost un simplu obiect al dezbaterii despre care vorbim aici, căci mesajele Chişinăului civic sau academic pe această direcţie aproape nu ajungeau la ea. În Moldova nu a existat o dezbatere pe tema identitară, căci nu a existat şi nu există încă ceea ce toţi promotorii democraţiei numesc spaţiul de comunicare publică, respectiv acel mediu în care argumentele să fie auzite şi dezbătute ne-politic. De-politizarea problemei este esenţială! Or, în R. Moldova, discuţia despre glotonim sau etnonim este încă un subiect politic[86].

            Soluţia la problema identitară din acest punct de vedere nu este decât cea a democratizării, căci asta înseamnă, în fapt, crearea unui spaţiu real de comunicare publică. Democratizarea instituţiilor publice, de-politizarea lor, de-personalizarea lor, accesul liber la mijloacele de comunicare în masă a tuturor argumentelor, elaborarea manualelor de istorie fără intruziuni ideologice şi de către specialiştii consacraţi de asociaţiile profesionale, nu de către istoricii unui regim sau al altuia, toate acestea vor genera aceea dezbatere atât de necesară şi de care, cu adevărat, R. Moldova nu are parte astăzi. Deocamdată nu argumentele sau bunul simţ au vorbit sau vorbesc la Chişinău în această chestiune, ci deciziile politice. Dar pentru ucazuri, numai democratizarea e un remediu. Şi asta o ştim din toată experienţa răsăriteană[87].

În acest context, trebuie subliniată ideea că iniţiativele unor instituţii internaţionale – altminteri de bună credinţă – de a soluţiona problema identitară înainte de democratizarea societăţii este o eroare care, pe termen lung, nu va rezolva problema şi, în plus, va induce ideea periculoasă că instituţiile europene sunt dispuse să sacrifice normele democratice sacrosante la ele acasă pentru o conserva o iluzorie stabilitate în acest spaţiu. Căci niciodată, niciunde, cu atât mai mult în Răsărit, problemele identitare (naţionale sau religioase) nu s-au rezolvat de sus în jos.

 


Bibliografie:

 Lucrări şi studii

Anderson, Elisabeth A. (2005), „‘Dont’t falsify our history”. National identity and history education in Molodva”, în Romanian Review of Political Sciences and International Relations, vol II, No. 1, pp. 82-98.

— (2005b), „Backwards, Forwards, or Both? Moldovan Teachers’Relationship to the State and the Nation”, European Education (în curs de publicare).

Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan (1995), Sociologia şi geopolitica frontierei, vol. I-II, Editura Floare Albastră, Bucureşti.

Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Baltasiu, Radu (1996), Istoria sociologiei. Teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti.

Băsescu, Traian (2005), „Vedem Moldova alături de România în interiorul Europei Unite, ca soluţie minimală”, Preşedintele României în dialog cu Boris Vieru, Gazeta Românească, 3 iulie.

Bochmann, Klaus (2004), Limba română: istorie, variante, conflicte. O privire din afară, Cartdidact, Bucureşti.

Bruhis, Mihail (1982), One step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union in the National Republics (Moldovia: A Look, a Survey, and Perspectives, 1928-1980), Boulder, East European Monographs, distributed by Columbia University Press, New York.

— (1992), Rusia, România, şi Basarabia 1812-1918, 1924-1940, Chişinău, Editura Universitas.

— (1997), Republica Moldova de la destrămarea imperiului sovietic la restaurarea Imperiului rus, Editura Semne, Bucureşti.

Chifu, Iulian (1997), Război diplomatic în Basarabia, Paidea, Bucureşti.

— (2004), Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de revenire sub tutela Moscovei, Politeia – SNSPA, Bucureşti.

Ciobanu, Vitalie (2005), Anatomia unui faliment geopolitic: R. Moldova, eseuri, Editura Polirom, Iaşi.

Cojocaru, Gheorghe E. (2001), Politica externă a Republicii Moldova. Studii, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Civitas, Chişinău.

Cojocaru, Gheorghe E. (2001a), 1989 la Est de Prut, Editura Prut Internaţional, Chişinău.

Constantin, Ion (1994), Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, Editura „Fiat Lux”, Bucureşti.

Corai, Tatiana (2004), „Hărţuirea istoriei – meseria comuniştilor”, în  Moldova Azi, 8 noiembrie.

Coşeriu, Eugen (1996), Limba română este patria mea. Studii, comunicări, documente, Antologie se texte publicate în revista Limba Română, 1991-1996, Chişinău.

Dogaru, Mircea (2004), „Comuniştii lui Ceauşescu au alimentat teza rusească a ‘moldovenismului’”, în Gardianul, 30 noiembrie.

Dungaciu, Dan (2003), Elita interbelică. Sociologia românească în context european. Contribuţii la o sociologie a sociologiei, Editura Mica Valahie, Bucureşti.

— (2004), Naţiunea şi provocările (post)modernităţii, Editura Tritonic, Bucureşti.

— (2004d), „Integrarea euro-atlantică, securitatea regională şi românii din jurul României”, în Ruxandra Luca (coordonator), România şi integrarea euro-atlantică, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, pp. 192-212.

¾ (2005), „La 10 iunie, Parlamentul din R. Moldova a votat… poziţia preşedintelui Băsescu la Summitul GUUAM de la Chişinău!”, Flux, Nr. 23, 17 iunie.

¾ (2005), Moldova ante portas, Editura Tritonic, Bucureşti.

Enache, Marian, Cimpoeşu, Constantin (1999), Misiune diplomatică în Basarabia(1992-1997), Editura Polirom Iaşi.

Florea, Anca (1994), Înapoi în Basarabia, Cartea românească, Bucureşti.

Fruntaşu, Iulian (2002), O istorie etnopolitică a Basarabiei, 1812-2002, Editura Cartier, Bucureşti, Chişinău.

Gabanyi, Anneli Ute (1999), Revoluţia neterminată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.

Ghimpu, Gheorghe (2001), Conştiinţa naţională a românilor, Editura Garuda-ART, Chişinău.

Gribincea Argentina (2004), „Naţional şi politic în R. Moldova. Contribuţii de sociologie şi geopolitică regională”, teză de doctorat în sociologie susţinută la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.

Gribincea, Argentina, Gribincea, Mihai, Şişcanu, Ion (2004), Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească. Culegere de documente şi materiale, Civitas, Chişinău.

Heintz, Monica (2005), „Republic of Moldova versus Romania: the cold war of national identities”, în Romanian Review of Political Sciences and International Relations, vol. II, No. 1, pp. 71-82.

Huntington, Samuel (1996), The Clash of Civilization and the Remaking of the World Order, Touchstone Books, London, New York, Sydney, Tokyo, Toronto, Singapore.

¾ (2004), Who are we? The Challeges to America’s National Identity, Simon & Schuster, New York, London, Toronto, Sydney.

Ihrig, Stefan (1995), „Romanianism vs. Moldovanism – National Identity negotiated in History Teaching in Moldova”, lucrare prezentată la Convenţia mondială a Asociaţiei pentru Studiul Naţionalităţilor (Association for the Study of Nationalities), mai, Columbia University, New York.

King, Charles (2002), Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală, Editura Arc, Chişinău.

― (2004), The Black Sea. A History, Oxford University Press, Oxford.

March, Luke (2004), “Socialism with Unclear Characteristics: The Moldovan Communists in Government”, Demokratizatsiya, Fall.

¾ (2004), “From Moldovanism to Europeanisation: Moldova’s Communists and “nation-building, paper for the ASN Conference, Columbia University, New York, 14-16 April.

Moldovan, Petre P. (1993), Moldovenii în istorie, Poligraf Service, Chişinău.

Moraru, Anton (2003), Ştiinţa istorică în contextul intereselor politice, Pontos, Chişinău.

Negru, Gheorghe (2000), Politica etnolingvistică în R.S.S. Moldovenească, Prut Internaţional, Chişinău.

Negru, Elena (2003), Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940), Editura Prut Internaţional, Chişinău.

Nouzille, Jean (2005), Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Editura Prut Internaţional, Chişinău.

Őzkirimli, Umut (2000), Theories of Nationalism. A Critical Introduction, Macmillan Press Ltd., Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London, St. Martin’s Press, Inc., New York.

Patrichi, Viorel (1998), Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, Bucureşti, Zamolxe.

Pohilă, Vlad (2005), „Basarabenii în URSS: străini în ţară străină”, în Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Tom II, Nr. 2, pp. 84-103.

Regolo, Francesca (2000/2001), Romania e Moldovia. Post-communismo, identità nazionali e territorio, Tesi di Laurea, Università degli Studi di Bologna, Facoltà di Scienze Politiche di Forlì.

Scurtu, Ioan (ed.) (2003), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti.

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe (1999), Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti.

Smith, Anthony D. (2001), “Nations and History”, în Guibernau, Montserrat, Huchinson, John (Eds.) (2001), Understanding Nationalism, Politiy, Cambridge, pp. 9-31.

— (2001a), The Nation in History. Historiographical Debates about Ethnicity and Nationalism, Polity Press: Cambridge.

— (2002), Nationalism, Politiy Press, Cambridge.

Solonari, Vladimir (2002), „Narrative, Identity, State: History Teaching in Moldova”, Eastern European Politics and Societies  16, no. 2: 414-45.

Stati, Vasili (1998), Istoria Moldovei în date, Editura Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Chişinău.

— (2002), Istoria Moldovei, „Vivar – Editor”, Chişinău.

— (2003), Dicţionar moldovenesc – românesc, Biblioteca Pro-Molodva, Chişinău.

Şi totuşi Moldova (2004), supliment al revistei Lumea, decembrie, Bucureşti.

Şoimaru, Vasile (1999), Căderea premierilor, Civitas, Chişinău.

Tihonov, Ludmila (2004), Politica statului sovietic faţă de cultele din R. S. S. Moldovenească (1944-1965), Editura Prut Internaţional, Chişinău.

Troebst, Stefan (2002), “Transnistrian Moldovan Republic”, 1990-2002: From Conflict-Driven State-Building to State-Driven Nation-Building. In: European Yearbook of Minority Issues 2 (03), S. 5-30.

— (2003), “We Are Transnistrians!“ Post-Soviet Identity Management in the Dniester Valley. In: Ab Imperio. Theory and History of Nationalism and Empire in the Post Soviet Space 4, H. 1, S. 437-466.

van der Leeuw-Roord, Joke and Crijns Hiubert. 2002. Raport asupra vizitei de lucru în Moldova a delegaţiei Asociaţiei profesorilor de istorie din Europa (EUROCLIO). The Hague: EUROCLIO.

van Meurs, Wilhelmus Petrus (1996), Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Editura Arc, Chişinău.

— (2003), History Textbooks in Moldova. Expert Report – Update for the Moldova Seminar of the Georg Eckert Institute for International Textbook Research. Braunschweig, June 26th – 27th, 2003.

Varta, Ion (2006), Istoria integrată în versiunea comunistă, Prag, Chişinău.

Publicaţii, agenţii, pagini web

Studii de Securitate (www.studiidesecuritate.ro)

Geopolitica. Revistă de Sociologie comparată, geopolitică şi geoistorie (www.geopolitica.ro)

Lumea Magazin, 2003-2004 (www.lumeam.ro)

EuroJournal. Journal of Foreign Policy of Moldova (http://eurojournal.org)

Gazeta Românească (www.basarabia.md).

Adept – Asociaţia pentru democraţie participativă (http://e-democracy.md/e-journal)

Institutul de Politici Publice, Chişinău (www.ipp.md)

 

Colecţiile publicaţiilor: Flux (R. Moldova), Timpul (R. Moldova), Jurnal de Chişinău (R. Moldova), Moldova Suverană (R. Moldova), Comunistul (R. Moldova), Glasul Naţiunii (R. Moldova), Ziarul de Gardă (R. Moldova), Contrafort (R. Moldova), Literatura şi Arta (R. Moldova), Ziua (România).

 

Agenţia de Presă Rusia la Zi; Agenţia Olvia Press; Agenţia de presă FLUX; Moldova Azi; Agenţia Moldpress; Agenţia Basa Press.

 

[1] “Prefaţă” la Van Meurs 1996: 10.

[2] Apud. Ghimpu 2002: 438. Eugen Coşeriu este unul dintre marii savanţi ai lumii: filolog, filosof, sociolingvist, cunoscător a circa treizeci de limbi ale lumii, Doctor Honoris Causa a 17 universităţi şi membru titular şi membru de onoare al mai multor Academii. Este savantul care a avut una dintre cele mai importate contribuţii la demistificarea ideii de „limbă moldovenească” (Coşeriu 1996).

[3] Într-o lucrare consacrată unei „istorii etno-politice a Basarabiei”, un tânăr cercetător de la Chişinău vorbea, în termenii lui Lucian Blaga, despre o anumită „intractibilitate socială sau naţională” a ţăranilor moldoveni, respectiv „incapacitatea cronică… de a-şi asuma identităţile necesare pentru demararea şi finalizarea proiectelor de edificare a naţiunii, statului-naţiune, clasei muncitoare, burgheziei şi a altor loialităţi sociale, fără de care însuşirea modernităţii (sau cel puţin gestionarea industrializării) nu este posibilă. Intractibilitatea, în acest fel, este asigurarea atemporalităţii şi ieşirea din istorie” (Fruntaşu 2002: 58). Fenomenul descris de noi mai sus, chiar dacă derulat în spaţiul urban, se pretează la o lectură după această grilă. Asumarea „moldovenismului”, în ciuda presiunilor politice şi a discursurilor triumfaliste, are aerul unei „asumări” formale, conjuncturale şi inerţiale, de tipul celei descrise de pasajul citat. Este o „asumare” pasivă şi, până acum, fără forţa de a genera mize culturale sau proiecte identitare organice, de jos în sus. Nimic nu s-a ales nici din Asociaţia Scriitorilor Moldoveni – nici o operă, nici o creaţie – sau din îmbătrânita şi îmbâcsita „şcoală istoriografică moldovenistă”. Toate sunt proiecte negative. Cultura „moldovenească” nu există, cel puţin deocamdată. Pe de altă parte, manifestările pe care le-am invocat, şi nu numai, indică faptul că, cel puţin până la acel moment, singurul proiect etno-identitar capabil să genereze asumări şi angajamente reale – chiar dacă ponderea în populaţie se distribuia doar la anumite categorii de vârstă şi educaţie – pe mai multe dimensiuni, culturale sau politice, este cel românesc.

[4] Despre aceste poziţii teoretice diverse şi, unele, contradictorii, vezi Dungaciu 2004.

[5] De remarcat, încă o dată, că sensul atribuit „etniei” nu este biologic sau genetic. Despre “etno-simbolism” vezi şi Őzkirimli 2000: 167-189.

[6] Calea de la etnie la naţiune – diferită în funcţie de tipul de etnie: etnii „laterale” (aristocratice) sau „verticale” (demotice) – nu este în nici un caz garantată. Etniile se pot pierde în istorie, cum au făcut-o multe deja. Traseul ţine de context, dar şi de forţa nucleului etno-simbolic. Cu cât acesta este mai puternic, cu atât acea etnie rezistă mai mult în timp şi are şansele cele mai mari pentru a deveni naţiune.

[7] Pentru această chestiune vezi Huntington 1996. Pentru o analiză a ciocnirii etno-identitare intra-civilizaţionale, pe cazul SUA, vezi Huntington 2004.

[8] Despre problematica diverselor discursuri identitare şi manipularea lor ideologică vezi şi Heinz 2005, Codreanu 2003: 50-116, Ciobanu 2005: 58-91.

[9] Ideea a fost acreditată – şi mai este încă – de unele cercuri de la Chişinău. Astfel, asistăm la situaţii hilare în care o critică la adresa – de exemplu – aberantului Dicţionar moldovenesc-românesc a lui Vasile Stati este echivalată cu o critică la adresa… statalităţii R. Moldova! Ceea ce nu face, în definitiv, decât să arunce în derizoriu tocmai ideea de statalitate a R. Moldova, dacă se bazează pe – sau este asociată cu – producţii ideologice sub-culturale de tipul celei menţionate.

[10] Pentru înţelegerea mecanismelor politicii de moldovenizare în RASS Moldovenească vezi Gribincea ş.a. 2004.

[11] Concomitent, în două conferinţe „concurente” de pe malurile Nistrului, s-au făcut următoarele afirmaţii: “formarea RASSM a însemnat renaşterea statalităţii moldoveneşti, deoarece graniţa de vest a Uniunii Sovietice era stabilită deja pe Prut, iar Nistrul era privit ca o linie provizorie de demarcaţie a ţării” (Vladimir Voronin, „Conferinţa ştiinţifică: 80 de ani de la formarea Republicii Autonome Moldoveneşti”, Chişinău, 12 octombrie 2004. „De-a lungul timpului, Transnistria a intrat în componenţa mai multor state şi doar în 1924 s-a constituit într-o formaţiune statală autonomă. Trebuie remarcat caracterul unic al autonomiei moldoveneşti – ea s-a constituit pe un teritoriu pe care niciodată nu a aparţinut principatului moldovenesc şi care este populat în proporţie de două treimi de slavi” (Igor Smirnov, “Conferinţa ştiinţifică: statalitatea transnistreană: istoria şi contemporaneitatea”, Tiraspol, 12 octombrie 2004).

[12] Vladimir Stati, ideologul oficial al moldovenismului la un moment dat, este – şi nu singur – legatarul acestor personaje.

[13] Pentru o descriere a fazelor prin care a trecut proiectul sovietic de creare a „limbii moldoveneşti”, vezi Bruchis 1982. Elena Negru, într-o extrem de utilă lucrare dedicată perioadei, scrie, cu temei: „În afara procesului de sovietizare şi implantare a ideologiei comuniste, caracteristic tuturor republicilor din cadrul U.R.S.S., populaţia din RASSM a cunoscut şi experimente sociale specifice. Este vorba de politica etnoculturală sovietică, care viza crearea în RASSM a unei identităţi şi a unei limbi literare ‚moldoveneşti’ deosebită de identitatea românească şi limba română… După 1940, experimentele etnoculturale şi lingvistice iniţiate în RASSM au fost continuate în RSSM, consecinţele nefaste ale acestora simţindu-se şi astăzi în R. Moldova. Este deci evident că fără o cercetare a politicii etnoculturale din RASSM nu pot fi înţelese pe deplin multe din fenomenele politice şi culturale din RSSM şi R. Moldova, inclusiv resorturile re-creării republicii moldoveneşti din stânga Nistrului şi a fenomenului separatismului. Pe de altă parte, perpetuarea partidelor de sorginte comunistă şi a ideologiei comuniste din R. Moldova impune o analiză temeinică a politicii etnoculturale promovate de acest partid, plecând chiar de la propriile lor documente, în scopul creării unei viziuni fundamentate ştiinţific şi a demontării vechilor concepţii şi teorii” (Negru 2003: 4).

[14] După cum s-a observat însă, „această analogie nu e deloc concludentă, deoarece schimbările suferite de limba spaniolă în America de Sud nu i-au modificat structura fundamentală în aşa măsură încât să dea naştere unei noi limbi romanice sud-americane” (ibid.).

[15] Într-o importantă lucrare sintetică dedicată politicii lingvistice din timpul ocupaţiei sovietice, Gheorghe Negru conchide: „Suprimarea tendinţelor ‘filoromâneşti’ din RSSM, începând mai ales cu a doua jumătate a anilor ‘60, nu a dus la dispariţia lor. Ca şi în perioada ‘dezgheţului’ hruşciovist, revendicările de bază ale mişcării pentru drepturi etno-lingvistice care s-a declanşat în RSSM la sfârşitul anilor ‘80, ca rezultat al ‘restructurării’ gorbacioviste, au fost recunoaşterea identităţii moldoveneşti şi trecerea scrisului ‘moldovenesc’ la grafia latină, adăugându-se şi revendicarea privind conferirea statutului de limbă de stat ‘limbii moldoveneşti’. PCM s-a opus cu înverşunare cererilor ‘naţionaliste’ dar, în cele din urmă, a fost nevoit să cedeze. La 29 august – 1 septembrie 1989, Sovietul Suprem al RSSM, impus de ieşirea în stradă a sutelor de mii de oameni, a legiferat revendicările înaintate de mişcarea naţională, iar Declaraţia de independenţă din 27 august 1991 le-a confirmat legitimitatea” (Negru 2000: 124).

[16] Mobilizarea scriitorilor români de la Chişinău, articolul incendiar al lui Valentin Mândâcanu –  „Veşmântul fiinţei noastre”, 1988 – sau faimosul „Net, net i net!” al liderilor comunişti la revendicarea intempestivă a grafiei latine sunt câteva evenimente ale acestei reconquiste etno-lingvistice desfăşurată la Chişinău (vezi King 2002: 124-146, van Meurs 1996, Heitmann 1998, Cojocaru 2001, Negru 2000).

[17] Printr-o ironie crudă a istoriei, Lazarev avea să conducă, în calitate de decan de vârstă al deputaţilor, şedinţa de deschidere a primului Parlament al Republicii Moldova, rezultat din cele dintâi alegeri libere şi democratice care au avut loc la 27 februarie 1994.

[18] Dosarul moldovenismului este lung şi stufos, dar proba inconsistenţei este deja făcută. Vezi: Bruhis 1992, Constantin 1994, Van Meurs 1996, , Bruhis 1997, Enache şi Cimpoieşu 1999, King 2002, Moraru 2003, Scurtu 2003, Chifu 2004.

[19] Sintagmele au fost impuse, şi ele, odată cu proiectul: „În dimineaţa zile de 2 august 1940, la Moscova, în Kremlin, şi-a început lucrările cea de-a VII-a sesiune a Sovietului Suprem al URSS având ca subiect adoptarea Legii cu privire la crearea RSS Moldoveneşti şi primirea ei în componenţa URSS. Abia trecuse o lună de zile de la ocuparea, de către Armata Roşie, a Basarabiei şi nordului Bucovinei… În alocuţiuni, discursuri, luări de cuvânt, vorbitorii îşi exprimau încrederea că ‘eliberată de sub stăpânirea burghezo-moşierească română, intrând în familia fericită a noroadelor URSS, Moldova sovietică va înflori şi va ajunge pe culmi nebănuite, trezind invidia altor noroade rămase sub jugul nesuferit al exploatatorilor, al capitaliştilor şi imperialiştilor însetaţi de sângele truditorilor’. Am citat din discursul deputatei Crăciunescu din circumscripţia electorală Orhei a noii republici sovietice. Dar, la fel, sau aproape la fel spunea şi Stalin. Şi Molotov. Şi Voroşilov. Şi Beria sau Kaganovici, oricare alt pontif sovietic de atunci şi din următoarele decenii…” (Pohilă 2005: 84).

[20] Vezi, de pildă, avertismentul recent lansat de un istoric în ceea ce priveşte această moştenire a istoriografiei româneşti, cel puţin a unei secţiuni a ei (vezi: Dogaru 2004).

[21] „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, publicată în limba rusă, de un colectiv de autori care reprezintă garda veche a istoriografiei sovietice moldoveneşti: V. Andrusceak, P. Boiko, P. Bîrnea, I. Jarkuţki, V. Platon, N. Rusev, A. Skvorţova, C. Stratievski, N. Telinov, N. Ciaplîghina, P. Şornikov şi V. Ţaranov (coordonator). De remarcat că printre autori se află Piotr Şornikov, deputat în fostul parlament, lider al Mişcării naţionaliştilor ruşi Unitate-Edinstvo, precum şi V. Ţaranov, care a devenit deputat în actualul legislativ, candidând pe listele Partidului Comuniştilor şi care a prezidat şedinţa de deschidere a acestuia în calitate de decan de vârstă. Lucrarea a apărut în Editura Academiei de Ştiinţe, cu avizul Ministerului Învăţământului şi sprijinul financiar al Guvernului Ion Ciubuc, care a virat din bugetul statului suma de 30.000 lei moldoveneşti în contul Asociaţiei non-guvernamentale Nicolae Milescu Spătaru, ca sponsor unic” (Chifu 2004). Ediţia a II-a revăzută şi completată a apărut în 2004.

[22] La 10 ianuarie 2004, la Vaslui, Preşedintele României Ion Iliescu respingea, în cadrul ceremoniei de inaugurare a Anului Ştefan cel Mare şi Sfânt, conceptul de „Moldova Mare”, lansat de autorităţile Republicii Moldova: „trebuie bine înţeles, de toţi amatorii de excursii prin istorie, că nu se poate construi o identitate naţională prin falsuri istorice şi culturale, după cum nu se poate pretinde nici respectarea statalităţii proprii prin promovarea unor tendinţe anexioniste”.

[23] „Petru P. Moldovan” este de fapt un pseudonim al lui Vasile Stati cu care acesta a semnat prima lucrare consacrată croirii unei ideologii „identitare” a statului moldovenesc după independenţă. Nevoia unei asemenea strategii este ea însăşi emblematică: nu există, cu rarisime excepţii, istorici tineri care să îşi asume acest stil “istoriografic”, de aici nevoia obsesivă a istoricilor de această formulă să pară mai mulţi. În realitate, este cântecul de lebădă a unei specii pe cale de dispariţie şi menţinută în viaţă doar cu perfuzii ideologice. Ca răspuns la falsurile grosolane colportate de respectiva lucrare, I. Pop tipăreşte în 1995 Basarabia din nou la răscruce.

[24] În plus, Vasile Stati îşi deschide dicţionarul cu o poezioară, creaţie personală, desigur, intitulată “Mama limbii româneşti” şi în finalul căreia scrie, doct, în latineşte cu traducere “moldovenească”: “Quod erat demonstrandum. Ceea ce era de dovedit”. Iată versurile: “Unii zic că e otravă / Dar de stai să te gândeşti / Limba noastră cea moldovă-i / Mama limbii româneşti”. Fără comentarii!

[25] Ideea aceasta a sincronizării orientării spre Est în politica externă şi a resuscitării moldovenismului în politica internă este esenţială pentru a înţelege până la capăt resorturile dosarului pe care îl răsfoim aici. Vom mai reveni asupra ei în finalul secţiunii.

[26] Pentru o cronologie a acestor evenimente vezi: Chifu 1997 şi 2004.

[27] Vezi pentru o descriere a acestui personaj contradictoriu vezi Vartic 1996.

[28] Pentru un exemplul tipic de purificare etno-politică, vezi şi cazul Academiei de Studii Economice de la Chişinău, unde ginerele preşedintelui Snegur, Artur Gherman, întreba relativ la Rectorul de atunci, Paul Bran, venit din România: „Ce caută aici un român?” (vezi Şoimaru 1999: 228 şi urm.)

[29] Un episod semnificativ în ce priveşte impunerea distincţiei etnice dintre „român” şi „moldovean” se petrecea însă pe celălalt mal al Prutului. În România, adică. Aici, marcanţi reprezentanţi ai Alianţei Civice de la Bucureşti întăresc discursul anti-occidental al Chişinăului. Cea mai importantă „contribuţie” la susţinerea sofismului aparţine lui Renate Weber, Valentin Stan şi Gabriel Andreescu cei care, în studiul „Relaţia României cu R. Moldova” (texul a fost tipărit în „22 Plus”, 25 ianuarie 1995). Pedalând pe o definiţie subiectivă a identităţii naţionale, inadecvată cu realităţile din R. Moldova, însă, sugestia textului era că românii ar fi o minoritate dincolo de Prut şi ei – şi numai ei – trebuie protejaţi de către statul român. Nu e de mirare că textul a fost invocat şi utilizat rapid de către publicaţiile guvernamentale de la Chişinău, mai ales după 2001! Iată cum: „Este prima, deocamdată unica, după câte ştim, şi cea mai reuşită încercare de a privi şi analiza, pe temeiul unei retrospective istorice oricum obiective, în spiritul exigenţelor moderne non-emoţional-naţionalizante faţă de dreptul popoarelor la identitate culturală, lingvistică şi etnică, relaţiile României cu R. Moldova, relaţiile dintre două state europene care s-au constituit, s-au statornicit şi s-au afirmat separat („la început nici măcar nu se atingeau”, ne aminteşte Iorga), dar care, din păcate, au limbi de aceeaşi origine, au un fond cultural parţial comun. Din păcate, pentru că această înrudire au împins conducătorii României regale – Ferdinand I, Alexandru Marghiloman şi Ion Antonescu – să năvălească asupra Republicii Moldova, să ocupe pământul moldovenesc, să jefuiască şi înjosească populaţia Moldovei. Spre deosebire de cea mai mare parte a clasei politice române, de toate culorile şi nuanţele, inclusiv comunistă, dar purtând aceeaşi amprentă, româno-naţionalistă şi arogant-moldovenească, cei trei cetăţeni români consideră că moldovenii au dreptul la identitate moldovenească” (Stati 1998: 420). La fel, extrem de citat este în istoriografia moldovenistă „prestigiosul istoric român Lucian Boia” (Stati 2002: 11).

[30] Vezi şi Petrencu 2001: 353-358.

[31] Contrafort, Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003.

[32] Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova a fost examinată la momentul apariţiei în cadrul Clubului de presă de la Chişinău, participanţii la dezbateri apreciind documentul elaborat de instituţia prezidenţială drept „batjocură fata de naţiunea titulara”. Potrivit preşedintelui Uniunii Jurnaliştilor, Valeriu Săhărneanu, concepţia respectivă trebuie tratată serios, deoarece „principalul scop al conducerii de vârf este ca R. Moldova să nu se integreze în Europa”. O atitudine similară faţă de concepţie a exprimat-o liderul Partidului Social Democrat, Oazu Nantoi, deşi considera că „acest proiect nu merită o abordare academică, deoarece este o provocare politică răsuflată… prin intermediul lui, conducerea de vârf încearcă, de dragul succesului, să facă vrajba interetnică. Faptul că partidul de guvernământ intenţiona să implementeze această concepţie începând cu 2004 era o dovadă că guvernarea comunistă se pregătea de alegeri. Concepţia, elaborată la Preşedinţie, contravenea flagrant prevederilor legislaţiei internaţionale”. Comentatorul politic Vasile Botnaru a menţionat că autorii ei „nu şi-au propus sa găsească o soluţie pentru politica relaţiilor interetnice, ci încearcă să satisfacă ambiţiile puterii”. „Aceasta concepţie este o utopie care nu tine cont de realitate, de istorie şi de procesul de deznaţionalizare, autorii urmărind o menţinere a limbii ruse şi a realităţilor din perioada sovietică”, declara academicianul Mihai Cimpoi, care, evidenţiind contextul lingvistic al Concepţiei politicii naţionale, a menţionat că în cazul în care limba rusă va fi proclamată de stat, limba naţiunii titulare va fi desconsiderată. Cu aceste opinii nu a fost de acord liderul partidului Ravnopravie, Valerii Klimenko, care aprecia că deşi „nu-i place această concepţie”, articolul privind proclamarea limbii ruse ca limbă de stat „ar fi o perspectivă”. „O treime din populaţia R. Moldova vorbeşte limba rusă şi aceasta ar fi o soluţie pentru rezolvarea conflictului transnistrean, deoarece transnistrenii nu vor accepta să se reintegreze dacă limba rusă nu va fi proclamată de stat în R. Moldova”.

[33] În Rezoluţia conferinţei „Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova”, desfăşurată la 14 septembrie în sala mare a Uniunii Scriitorilor din Moldova se poate citi: „Proiectul Concepţiei politicii naţionale de stat a R. Moldova, inclus pe agenda de lucru a parlamentului R. Moldova, este un document politic, în esenţă provocator, ce îşi propune, în ansamblul său, să anuleze Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, ca act juridic de naştere a celui de al doilea stat românesc, şi să-i confere R. Moldova o nouă identitate etno-culturală, istorică, lingvistică şi politico-juridică. El reprezintă suma tentativelor ideologice privind crearea unei doctrine naţionale de stat şi ideologizarea forţată a întregii societăţi. Axul respectivei doctrine îl constituie preceptele false din punct de vedere ştiinţific, cultural şi istoric al existenţei unui aşa-numit popor moldovenesc şi a unei limbi moldoveneşti, camuflate inabil şi de o manieră totalitară cu noţiuni la modă, precum ‘multiculturalismul’, ‘multilingvismul’, ‘polietnicismul’ – toate amalgamate şi ambalate sub drapelul toleranţei’, ‘păcii interetnice’ şi ‘concordiei civice’” – moderator a fost academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova.

[34] Sesizăm încă o dată corelaţia între orientarea pro-estică a politicii externe şi resuscitarea tezelor moldoveniste pe plan intern.

[35] În ciuda unei retorici „europene”, documentul nu pomeneşte nici o instituţie euro-atlantică la care R. Moldova ar dori să i se alăture în viitor.

[36] Asupra chestiunii vom reveni în finalul textului.

[37] Merită citat aici comentariul din Rezoluţie la această chestiune: „Între alte scopuri nedeclarate, dar urmărite de proiectul concepţiei, este denaturarea adevărului despre ampla mişcare naţională din anii 1989-1991, definită ca fiind un conflict civil, precum şi anularea tuturor cuceririlor democratice din anii de renaştere naţională a românilor basarabeni”.

[38] Tamara Cărăuş, „Despre politica naţională în R. Moldova: între bilingvism şi unilingvism”, în Timpul, 5 septembrie, 2003, pp. 12-13.

[39] Din Rezoluţia conferinţei „Concepţia politicii naţionale de stat a R. Moldova”.

[40] Igor Burciu, „Revanşa bolşevică în acţiune. Concepţia impunerii minciunii prin teroare”, Flux, 01.08.2003, p. 5.

[41] Vezi in extenso polemica dintre publicaţiile Literatura şi Arta şi Ţara din iulie-august 1994.

[42] Vezi şi articolul Tamarei Cărăuş, deja citat.

[43] Burciu, articol citat. Sau, cum spune Rezoluţia deja citată: „Proiectul concepţiei impune, de fapt, o manieră sfidătoare, fără precedent, de desconsiderare şi umilire a românilor basarabeni – naţiunea de bază a statului, prin promovarea ideii potrivit căreia nu cultura, limba, istoria şi jertfa pentru aceste valori eterne stă la temelia Republicii Moldova, ci amalgamul de ‘culturi’ ale diasporei, de fapt, cultura şi limba rusă. Realizarea acestei idei revanşarde ne-ar situa în anii ’50 din secolul trecut şi ar fi de natură să arunce în aer ‘pacea interetnică’ şi ‘concordia civică’, declarate cu atâta emfază în proiectul concepţiei ca valori fundamentale ale R. Moldova. Mai mult decât atât, o asemenea politică naţională urmăreşte şi scopul izolării societăţii din R. Moldova de România şi de poporul român, aflate într-un benefic proces de integrare în Uniunea Europeană”.

[44] Burciu, articol citat.

[45] Iar academicianul Alexandru Moşanu avertiza, în aceiaşi idee, asupra persecuţia românilor basarabeni: „În baza acestei concepţii, care prevede „formarea de către stat a unei politici de cadre bazată pe criteriile profesionalismului, competenţei şi devotamentului faţă de patrie, românii basarabeni vor fi discriminaţi pe motive de lipsă de patriotism ruso-comunist. Concepţia are drept scop transformarea celui de-al doilea stat românesc într-un stat antiromânesc, într-un stat-focar de tensiune la graniţa cu NATO şi UE. Societatea civilă trebuie să creeze un centru de coordonare a luptei împotriva tentativelor de răsturnare a ordinii constituţionale în R. Moldova, de transformare a ei într-o enclavă a Rusiei”.

[46] Burciu, articol citat.

[47] Vitalie Călugăreanu, „O carte între seceră şi ciocan”, în Flux, 1 august, 2003.

[48] În plus, poate fi şi o diversiune pentru a distrage atenţia de la iniţiativa politică mult mai gravă şi mai periculoasă pe care o ilustra, respectiv Concepţia preşedintelui Voronin.

[49] Deloc întâmplător, în decembrie 2003, într-un interviu acordat postului de televiziune NIT din R. Moldova, preşedintele Voronin lansase următorul comentariu stupefiant: „România a rămas unicul imperiu în Europa, constituit din Moldova, Dobrogea şi Transilvania”. Liderul de la Chişinău afirmase că ţara sa va apela la comunitatea internaţională dacă nu va „scăpa” de „ajutorul” rudelor de peste Prut.

[50] Articolul lui Vitalie Călugăreanu deja citat.

[51] Vezi Vlad Pohilă, „Când limba naţională e lăsată la cheremul unor cârpaci” şi, mai ales, textul nemilos al lui Constantin Tănase, „De neamul şi limba moldovenilor”, nr. 29(91), p. 9 şi, respectiv, 6,10.

[52] Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003, pp. 16-19.

[53] Călugăreanu, articol citat.

[54] Vezi Igor Burciu, „Bani pentru recensământ”, în Flux, 11 februarie 2004.

[55] Iată cum evalua PEN Club Moldova atmosfera premergătoare recensământului: „Sunt mai multe semne că puterea va încerca să denatureze datele recensământului, intimidându-i pe aceia care vor să-şi declare adevărata identitate naţională – români… Campania de româno-fobie pe plan intern declanşată de autorităţile de la Chişinău a fost dublată în ultimul timp de atacuri fără precedent la adresa României, care este acuzată în mod absurd de pretenţii imperialiste şi expansioniste, ceea ce dinamitează asistenţa şi sprijinul acordat de către România în eforturile de integrare europeană ale Republicii Moldova” (Memoriu al PEN Clubului din R. Moldova, februarie 2004).

[56] La 19 decembrie 2003, Parlamentul R. Moldova a adoptat Legea nr. 546-XV „Privind aprobarea Concepţiei politice naţionale a Republicii Moldova”. Art. 2 al legii prevedea necesitatea elaborării de către Guvern şi prezentarea Parlamentului spre aprobare a programului de măsuri pentru realizarea Concepţiei.

[57] După adoptarea documentului, liderul PPCD, Iurie Roşca, declara: „Suntem nevoiţi să constatăm că majoritatea absolută a populaţiei din R. Moldova se pomeneşte în situaţia de parte agasată, discriminată, înjosită, îngenuncheată de o minoritate nereprezentativă numeric, dar reprezentativă sub aspectul apartenenţei ei al marele imperiu rus, care consideră că va putea să-şi menţină controlul asupra fostelor colonii. Datoria noastră este să demonstrăm că lucrurile stau altfel şi că doctrina Putin, bazată pe imperialism şi agresivitate, nu va reuşi în R. Moldova”. Ştefan Secăreanu, alt deputat PPCD, a precizat că Opoziţia pregăteşte un miting de protest pe 25 ianuarie 2004. Este interesantă aici reacţia Puterii de la Chişinău: parcă pentru a demonstra odată pentru totdeauna că lucrurile s-au schimbat în republică de la adoptarea „Concepţiei”, la mitingul din 25 ianuarie 2004, manifestanţii au fost blocaţi să intre in Piaţa Marii Adunări Naţionale şi întâmpinaţi de… câini antrenaţi special (mulţi fără botniţă) şi numeroase de forţe de ordine.

[58] Se pare că Puterea a găsit atunci o „soluţie” şi pentru aceşti recalcitranţi: dublarea asociaţiilor culturale, artistice sau profesionale cu altele, obediente Partidului Comuniştilor (vezi confecţionarea de către stat a unei Asociaţii a Scriitorilor “Nistru”, alternativă la Asociaţia Scriitorilor din Moldova; între timp, „Nistru” s-a închis). Este celebră reacţia unui lider politic de la Chişinău atunci când a aflat că Academia Republicii Moldova se opune ideilor din „Concepţie…”: „Nu-i nimic, lasă că facem noi altă Academie…”.

[59] Programul de măsuri pentru realizarea Concepţiei politicii naţionale a Republici Moldova conţine 29 de măsuri: acţiuni generale (1-5), sfera politică şi statal juridică (6-11), sfera social-economică (12-14), sfera instruirii, culturii şi educaţiei (15-27), sfera politicii externe (28-29).

[60] Vladimir Philopov, reprezentantul special la Chişinău al Secretarului General al Consiliului Europei, a reacţionat siderat la ceea ce se petrece la „Teleradio Moldova”: „în sec XXI în Europa nu se procedează în acest fel… este vorba despre dreptul fundamental la opinie care presupune, în primul rând, libertatea de expresie şi, în al doilea rând, libertatea întrunirilor. În cazul de faţă avem dovezi de atentat la ambele componente”. În acelaşi fel s-a pronunţat şi Misiunea OSCE care „regretă decizia poliţiei de a aplica forţa împotriva protestatarilor paşnici în incinta şi în faţa clădirii principale Companiei Teleradio Moldova”. Gheorghe Susarenco, vice-primarul Chişinăului, a fost şi mai tranşant: „În calitatea mea de reprezentant al autorităţii publice locale, de viceprimar al Municipiului Chişinău… declar cu toată responsabilitatea că în R. Moldova se instaurează un regim poliţienesc, o dictatură totalitară. Democraţia şi regimul constituţional sunt în pericol. Poporul Republicii Moldova, mă adresez către el, să fie vigilent şi cu spirit cetăţenesc. Ne-am pomenit cu toţii, în centrul Europei, un popor fără drepturi şi libertăţi. Mă adresez Comunităţii Internaţionale să fie cu noi şi să ne ajute”.

[61] Potrivit datelor recensământului, R. Moldova are acum, fără Transnistria, o populaţie de 3 388 000 de locuitori.

[62] La momentul respectiv (mai 2004), ziarul Timpul de la Chişinău scria, bazându-se pe declaraţiile făcute acesta, că rezultatele prezentate mai sus sunt contestate de preşedintele grupului de experţi ai CE care au monitorizat recensământul din toamnă. John Kelley a afirmat, diplomatic, că nu a contestat datele recensământului dar, pe de altă parte, nici nu a retractat cele afirmate.

[63] Formula este o parafrază a titlului unui articol publicat pe aceeaşi temă de George Damian în ziarul Ziua (12 septembrie 2005).

[64] Printre evaluările critice la manualele de istorie în uz vezi: Solonari 2002, van Meurs 2003, Musteţea 2004, Ihrig 2005. Un tânăr istoric de la Chişinău, Sergiu Musteţea, preşedintele Asociaţiei Tinerilor Istorici din R. Moldova, evalua manualele de istorie astfel: “au un caracter etnocentric şi o perspectivă politică, ceea ce înseamnă unilateralitate în prezentarea evenimentelor istorice” (Conclusions from Roundtable: „We” and „Others”: Ethnic Minorities in National History Textbooks. Chişinău: National Association of the Young Historians, 2004; apud. Anderson 2005b).

[65] Unul dintre textele care surprinde cel mai bine atmosfera din R. Moldova în aceea perioadă aparţine americancei Elisabeth A. Anderson. Într-o cercetare desfăşurată la faţa locului şi dedicată chestiunii predării istoriei (Elisabeth A. Anderson a lucrat chiar ca profesoară din 1997-1999 în Moldova), cercetătoarea dezvăluie miza uriaşă a chestiunii identitare în republică şi gradul ei înalt de politizare. În plus, dezvăluie şi în acest text lipsa totală de transparenţă în care impunerea / schimbarea curriculei de învăţământ se operează la Chişinău. Asemenea procedee nu au nimic de-a face cu democraţia sau procedeele acceptabile într-o ţară care vrea să se alăture familiei europene. În ceea ce priveşte programa şcolară, la Chişinău nu există dezbateri, doar ordine de sus (Anderson 2005).

[66] Preşedintele Asociaţiei Istoricilor venea şi cu alte precizări: „În acest sens, Istoria românilor este expresia libertăţii noastre, iar o altă istorie, fie Istoria Moldovei, fie Istoria – Curs integrat etc., este dovada subjugării noastre spirituale, deznaţionalizării, mancurtizării. Nu întâmplător, în R. Moldova lupta pentru istorie capătă forme ale luptei politice. Cine va stăpâni istoria, acela va dicta viitorul acestui popor: prin Istoria românilor vom reveni la cultura şi spiritualitatea europeană, spre care tindem, prin alte ‘istorii’ vom rămâne în continuare în sfera dominaţiei străine, vom rămâne robi la propriu si la figurat” (Ziarul de Gardă, decembrie 2004).

[67] Vicepremierul Valeriu Cristea, care a rostit un discurs in cadrul aceleiaşi conferinţe, a evitat sa facă vreo referire la nemulţumirea profesorilor privind introducerea cursului de „Istorie integrată”.

[68] În Declaraţie se mai spune: „sunt vehiculate tot mai sfidător tezele aberante ale istoriografiei sovietice despre naţiunea moldovenească şi limba moldovenească. Lipsit de bunul-simţ este faimosul proiect al Concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii Moldova, care nu este altceva decât o mostră a tezelor C.C. a PCM, lansate în 1989. Orientarea politicii naţionale de stat spre ‘neutralizarea juridică şi politică’ a celor ce nu împărtăşesc ideologia actualei guvernări din R. Moldova este în contradicţie cu orice norme de drept ale civilizaţiilor moderne… guvernarea comunistă de la Chişinău şi-a formulat drept scop excluderea din învăţământ a cursului de istorie naţională – Istoria Românilor. Prin acţiunile sale, conducerea Republicii Moldova încalcă Rezoluţiile 1280 şi 1303 (din 24 aprilie şi respectiv 26 septembrie 2002) ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a instituit şi a cerut menţinerea ‘moratoriului asupra reformelor privind studierea şi statutul limbii ruse, precum şi asupra modificărilor programelor de studiere a istoriei…’. Autorităţile comuniste promovează o politică de tensionare a relaţiilor cu România, ceea ce este în contradicţie flagrantă cu spiritul european şi creează un focar permanent de tensiune la hotarele Uniunii Europene şi ale Organizaţiei Atlanticului de Nord. Ţinând cont de gravitatea situaţiei create şi de iresponsabilitatea factorilor ce dirijează acest ‘experiment’, Asociaţia Istoricilor din R. Moldova cere oprirea imediată şi necondiţionată a aşa-numitului experiment”.

[69] Anatol Petrenco, preşedintele Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova, afirma atunci că unul din autorii noului curs de istorie, Valentina Haheu, şefa Direcţiei probleme sociale şi învăţământ a Cancelariei de Stat, „încearcă în prezent să obţină finanţarea pentru un proiect în urma căruia profesorii care au acceptat să predea cursul de istorie integrată să primească un supliment la salariu”.

[70] Conform obiectivelor anunţate, Comitetul îşi propunea: 1). să desfăşoare acţiuni menite să determine regimul comunist să renunţe la eliminarea cursului de istorie a românilor din învăţământul de toate gradele şi să înceteze atacurile împotriva istoriei noastre şi a altor valori naţionale; 2). să determine reacţii energice din partea întregii societăţi, instituţii de învătământ, de cultură şi de ştiinţă, organizaţii neguvernamentale şi partide politice în vederea neadmiterii distrugerii învăţământului naţional de către regimul comunist; 3). să apeleze la organismele internaţionale, cărora să le ceară intervenţii prompte şi concrete pe lângă autorităţile statului pentru încetarea prigoanei împotriva Istoriei Românilor, asupra căreia a fost stabilit un moratoriu prin rezoluţiile APCE din 24 aprilie şi 26 septembrie 2002.

[71] Ion Varta, de exemplu, a calificat acest fapt drept „implementare graduală” a istoriei integrate, observând că ceea ce face ministerul depăşeşte limitele unui experiment.

[72] Aproximativ 360 profesori sunt implicaţi în experiment, beneficiind de o majorare a salariului de 274 lei (spor extrem de important în R. Moldova). Ion Varta afirma că „în cadrul acestui curs nu există nici măcar un program după care s-ar conduce profesorii”. Dacă manualele de istorie integrată, trimise spre editare la editurile „Lumina” şi „Cartea Moldovei”, vor ajunge în şcoli, „istoricii vor protesta şi vor atenţiona Consiliul Europei asupra acestui act al comuniştilor”.

[73] Comitetul a făcut apel către angajaţii celor două edituri sa renunţe la onorarea comenzii de editare a respectivelor manuale, „pentru a rămâne cu conştiinţa nepătată”. De asemenea, CNAIR a cerut „cadrelor didactice care, prin minciună, şantaj, ameninţări sau mituire (remunerare suplimentară)” au fost ademeniţi sau forţaţi să „experimenteze pseudo-disciplina comunistă, să renunţe la a fi unelte docile într-un scenariu murdar instrumentat de un regim dictatorial”.

[74] Paradoxal, tocmai în momentele în care, formal vorbind, dialogul era în toi. Sub titulatura de „Teaching history in Moldova” s-au desfăşurat la Chişinău două seminarii (24-26 septembrie 2002 şi 18-21 februarie 2003). Era momentul în care dinspre Consiliul Europei veneau semnale pozitive pentru reformele curiculare promovate de noua guvernare (www.coe.int). Obiectivul reprezentanţilor Europei era crearea celei de-a treia căi între o istorie sovietică şi una românească pentru R. Moldova (vezi şi van Meurs 2003). Evenimentele recente au arătat, însă, că această a treia cale nu a fost încă găsită şi, ceea ce reprezentanţi guvernamentali prezentau sub această titulatură nu era decât o revenire la cea dintâi (vezi şi van Meurs 2003). La 19 martie 2005, ziarul Ziua tipărea câteva fragmente incredibile din ceea ce se numea la Chişinău „Manualul de Istorie pentru clasa a XII”, girat de Ministerul Educaţiei şi elaborat de Institutul pentru Relaţii Internaţionale din Moldova. Manualul musteşte de ură faţă de „fasciştii şi naziştii de români”. Nici vorbă despre a treia cale…

[75] Un singur şi semnificativ exemplu, doar. Pe site-ul oficial la Departamentului de Stat a Statelor Unite ale Americii, poziţia oficialităţilor de la Washington este exprimată clar: limba R. Moldova este limba română, iar din punct de vedere etnic a fi român este echivalent cu a fi moldovean. Iată prezentarea: People: Nationality: Noun-Moldovan(s). Adjective-Moldovan; Population (1989 census): 4.28 million; Ethnic groups (1989 est.): Moldovan/Romanian (65%), Ukrainian (13.8%), Russian (13%), Gagauz (3.5%), Jewish (1.5%), Bulgarian (2%), other (1.7%); Main religions: Eastern Orthodox (98%), Jewish, Baptist; Languages: Romanian (official).

[76] Drept autor al strategiei, ziarul îl identifică pe Mark Tcaciuc, un membru marcant al Partidului Comuniştilor şi consilier al preşedintelui Voronin.

[77] La 24 ianuarie 2005, preşedintele României Traian Băsescu declara: „nici un istoric nu va reuşi să-l împartă pe Eminescu în două. Nici un critic literar nu va reuşi să-l împartă pe Ion Creangă în două şi nici un istoric nu va reuşi să-l împartă pe Ştefan cel Mare. Suntem acelaşi popor în două ţări independente. Avem un drum al Unirii noastre: în Europa modernă, în Uniunea Europeană… Avem o cultură comună, o istorie comună, un trecut comun şi trebuie să avem un viitor comun, nu din alt motiv, ci pentru că asta e voinţa poporului român: să fim împreună frumoşi, întregi, puternici”. Într-un interviu acordat de către preşedintele Voronin postului de radio BBC la 4 octombrie 2005, acesta a apreciat ameliorarea evidentă a relaţiilor cu România, punând-o pe seama schimbării conducerii de vârf la Bucureşti: „din start noi ne-am înţeles să lăsăm deoparte problemele ce ţin de caracterul lingvistic, istoric, naţional şi teritorial, care în trecut duceau întotdeauna la confruntări şi la discuţii, care nu se terminau cu nimic pozitiv… lucrăm împreună pentru integrarea europeană ca două ţări independente şi suverane, şi ne vom întâlni împreună în Europa, unde nu mai contează graniţele”. În ceea ce priveşte afirmaţia făcută în repetate rânduri de preşedintele Băsescu, potrivit căreia România şi R. Moldova sunt „două ţări independente cu acelaşi popor”, preşedintele Voronin a răspuns diplomatic: „această declaraţie stârneşte unele probleme şi întrebări, dar noi înţelegem că preşedintele Băsescu are nevoie de o marjă de manevră în raporturile sale cu societatea românească”.

[78] Iată câteva exemple de (anti) istorie din noul manual pentru clasa a IX-a, nu doar obsesiv anti-românesc, dar şi – cum s-a demonstrat la Chişinău – anti-Occidental sau anti-american: „guvernul României nu se interesează de nevoile noastre. El ne-a întors spatele” (citat complet trunchiat dintr-un discurs al lui Pan Halippa)  „Ofensiva masivă a celor divizii româneşti pe teritoriul Moldovei a fost declanşată la început de ianuarie. Toţi acei care nu erau de acord cu intervenţia românească au fost executaţi, printre care şi mulţi oameni de vază… Deci majoritatea populaţiei Basarabiei era împotriva acestui act (a Unirii – n.n.), însă în condiţiile unei terori cumplite orice acţiune de protest era pedepsită cu moartea…Sfatul Ţării s-a transformat într-o marionetă în mâini străine, o maşinărie de votare a intereselor elitei guvernatoare a statului vecin”.  Iată un citat din „politicianul şi istoricul Victor Stepaniuc” – „în componenţa URSS, după 2 august 1940, au devenit posibile reunirea moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului, renaşterea statalităţii moldoveneşti şi extinderea ei asupra moldovenilor din stânga Nistrului. Acesta a fost un pas înainte pe calea restabilirii statalităţii moldoveneşti, sugrumate în 1918”. Următorul fragment pare desprins dintr-un discurs electoral al Partidului Comuniştilor – „La 25 februarie 2001 au loc alegeri parlamentare anticipate la care au câştigat comuniştii, cu 50,7 la sută din voturi – 71 de deputaţi din 101 din parlament. După 11 ani de independenţă au fost mărite pensiile, bursele studenţeşti şi salariile angajaţilor bugetari…”. Vezi publicaţiile Flux, Timpul, Jurnal de Chişinău, Timpul etc. din R. Moldova, mai ales Ion Varta„O victorie a la Pyrus”, Flux, 22.09.06, 27.10.06, 03.11.06,17.11.06.

[79] Vicepreşedintele Parlamentului Iurie Roşca, liderul PPCD, a spus că „acest manual este total nepotrivit, abundă în elemente ideologizante şi reprezintă punctul de vedere al partidului de guvernământ. Potrivit lui, aceasta contravine art. 5 din Constituţie, care prevede că nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului. El a atras atenţia asupra faptului că în acest manual SUA sunt vizate ca un stat expansionist, imperialist etc”. Un alt citat din manual se referă la Germania, la cancelarul social-democrat al RFG W.Brandt, „care a renunţat la revanşism şi a recunoscut hotarele de est ale Germaniei”. În ce priveşte evenimentele de la Nistru din 1992, în manual se spune că „încercând să-şi impună puterea politică, Guvernul de la Chişinău a recurs la forţa armată”. Prezentând mai multe citate, inclusiv cele preluate din programul electoral al Partidului comunist, Iurie Roşca a îndemnat reprezentanţii majorităţii parlamentare comuniste să dea dovadă de „spirit rezonabil şi flexibilitate intelectuală şi politică atunci când se comit astfel de gafe”. Potrivit lui, astfel de neadevăruri nu pot fi impuse astăzi, pentru că Republica Moldova este „totuşi o ţară pluralistă, unde informaţia circulă mai mult sau mai puţin liber”. „Astfel de dogme puteau fi impuse cu forţa într-un stat totalitar, unde teroarea era normă în relaţia dintre stat şi societate. Aceste mostre de lipsă de pregătire ştiinţifică şi de insistenţă de ordin politic trezesc revoltă şi nu aş vrea să ne regăsim din nou pe baricade, ci să lucrăm în Parlament”, spus liderul PPCD. El a cerut ca ministrul Educaţiei, Victor Ţvircun, să-şi dea demisia, pentru a-şi asuma personal această gafă monumentală. Cât priveşte manualul pentru clasa a IX-a, Iurie Roşca a spus că retragerea acestuia se impune de la sine (Flux, 16.10.2006).

[80] Vezi secţiunile următoare.

[81] Într-un nou exerciţiu de inconsecvenţă, guvernul de la Chişinău decide, după tipărirea manualelor, formarea unei Comisii pentru evaluarea manualelor de istorie integrată, formate pe lângă Academia de Ştiinţe a Moldovei. În această Comisie au fost incluşi jurişti, economişti, filozofi, un chimist şi mai mulţi istorici, chiar unii autori ai manualelor respective, astfel că reacţiile critice ale istoricilor din R. Moldova au venit imediat. „comisia nu poate fi eficientă şi doar va mima activitatea de evaluare a manualelor, care sunt de o calitate sub orice critică, abundă de neadevăruri istorice şi au provocat noi tensionări de situaţie în societate”. Varta a declarat că se poate presupune chiar de pe acum că această comisie va veni cu unele critici asupra manualelor, „care vor purta mai mult un caracter cosmetic”, dar nu vor viza schimbarea situaţiei care s-a creat în jurul introducerii acestui obiect în şcoli. Şi încă: „Din această comisie, atunci făceau parte: 6 coautori la manualele de istorie integrată, 4 evaluatori ai acestor manuale şi 7 profesori de istorie din diferite şcoli din ţară care au participat la experimentarea respectivelor manuale. Un şir de persoane figurează în postură dublă sau chiar triplă în cadrul acestei comisii: de coautor şi evaluator, dar în câteva cazuri şi în cea de experimentator. Apare fireasca întrebare: Cum putem fi noi siguri că o atare componenţă va ava o atitudine critica faţă de aceste manuale. Acela care s-a îngrijit de alcătuirea comisiei într-o atare formulă caută cu orice preţ să excludă efectuarea unei expertize serioase şi obiective. De asemenea, am tot respectul pentru vârstă înaintată a celor câteva persoane octogenare incluse în această comisie, dar mi se pare corect ca atunci când se intenţionează implementarea unor manuale care să cadreze cu rigorile înaintate de acest început de mileniu trei, prioritate ar trebui să li se acorde totuşi celor tineri. Mai mult, la ora actuală, aceştia nu sunt istorici reprezentativi pentru că nu au produs în ultimii 15-20 ani, nimic calitativ. Lucrările lipsesc cu desăvârşire. Au câteva articole care nu sunt lucrări de referinţă. Am făcut aprecieri în baza rezultatelor concrete pe care le-au înregistrat în calitate de angajaţi ai instituţiei respective. Comisia trebuie să fie una cu adevărat reprezentativă, să includă istoricii cei mai reprezentativi, să fie lăsată în pace, să nu fie presată de Stepaniuc, care face abuz în serviciu şi intervine în acest subiect pentru că lista experţilor a parvenit Institutului de istorie tocmai din partea acestuia” (Flux, 20.11.2006).

[82] Potrivit datelor statistice oficiale ale Ministerului Educaţiei din acea perioadă, în anul de studii 2001-2002, în învăţământul general din R. Moldova, au fost şcolarizaţi în total 592.654 de elevi. Din acest total, 479.254 (81%) sunt etnici români, 31.270 (5,28%) – ruşi, 36.601 (6,19%) – ucraineni, 28.562 (4,83%) – găgăuzi, 10.558 (1,78%) – bulgari, 1602 (0,27%) – ţigani, 935 (0,16%) – evrei, 2754 (0,48%) – alte naţionalităţi. Conform aceleiaşi surse oficiale, 464.235 de elevi (78,50%) se instruiesc în limba română, 124.899 (21,10%) – în limba rusă, 374 de elevi – în limba ucraineană şi 171 de elevi – în limba bulgară. Elevii de etnie rusă din R. Moldova, aşadar, au o pondere de numai 5,28% faţă de elevii aparţinând populaţiei majoritare româneşti şi minorităţilor naţionale neruse luate în ansamblu. (De aici reacţia la Ordinului Ministrului privind obligativitatea studierii limbii ruse începând cu clasa a doua în şcolile româneşti, sau tentativele deputaţilor comunişti de “afişarea în limba rusă a informaţiei cu caracter public în instituţiile statului, precum şi în mijloacele de transport in comun”.)

[83] Aceasta este ideea textului lui Luke March (2005).

[84] Despre “naţional-comunism” vezi Dungaciu 2004c.

[85] În plus, promotorii moldovenismului şi scrierile lor s-au calchiat perfect pe strategiile politice ale Chişinăului în relaţia cu Bucureştiul. Iată un singur exemplu. La 15 octombrie 2003, şeful Comisiei pentru Relaţii Externe din Parlamentul Moldovean, Andrei Neguţă, a depus pe o cerere la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (CE), apreciind în interpelarea sa că prin conţinutul manualelor de Istorie a România se încearcă reabilitarea crimelor comise în cel de-al doilea război mondial şi Holocaustul: „… în timpul celor 1213 zile cât Moldova s-a aflat sub ocupaţia României, un evreu era ucis la aproape fiecare doua minute… Mareşalul Ion Antonescu, criminal de război, este considerat erou naţional. O astfel de manipulare a Istoriei, o astfel de poziţie oficială, contribuie la perpetuarea spiritului naţionalistic, antisemit şi xenofob în societatea românească, un spirit care vine în contradicţie flagrantă cu valorile Europei moderne”. Iniţiativa lui Andrei Neguţă era o continuare a atacului lansat cu o săptămână în urmă de reprezentantul Moldovei la Consiliul Europei, Alexei Tulbure, primul oficial moldovean care a acuzat România de anti-semitism şi xenofobie: „amintesc Comitetului că în timpul celui de-al doilea război mondial Administraţia română a exterminat în Transnistria sute de mii de evrei, cruzimea românilor a fost condamnată până şi de funcţionarii militari germani”. În realitate, această idee are un echivalent perfect în lucrările moldoveniste care, printre altele, propuneau o ideea nouă, aproape nesesizată, şi care era una dintre contribuţiile majore ale moldoveniştilor care au izbucnit pe scenă în special după 2001. Este vorba despre acreditarea tacită a ideii că Basarabiei devenise un imens lagăr de concentrare în România interbelică (pe modelul: românii = „fascişti”; basarabenii = „evreii” României Mari): „în realitate, regimul românesc de ocupaţie prin politica sa şovină a transformat teritoriul dintre Prut şi Nistru într-un imens lagăr de concentrare, în care populaţia era călcată în picioare, schingiuită, împuşcată, batjocorită şi jecmănită” (Stati 2002: 314).

[86] După cum am văzut deja, în R. Moldova revendicările pe teme identitare s-au făcut în stradă – singurul spaţiu de comunicare publică în care vocea unei părţi se putea face auzită şi respectată public!

[87] „Moldovenismul primitiv” din republică poate fi comparat cu „naţional-comunismul” şi istoricii lui din România regimului comunist. Ei existau şi aveau ultimul cuvânt pentru că nimeni nu putea, oficial, să li se opună. Erau istoricii regimului, iar discursul lor era preponderent politic, nu istoric. Dar oamenii aceştia au dispărut, ei şi cărţile lor, odată cu democratizarea României… Cine mai vorbeşte astăzi despre ei? Nimeni! Astăzi dezbaterea este deschisă şi, chiar dacă nu există unanimitate – aşa ceva nu există decât în dictaturi -, cadrul unei dezbateri reale este creat. Aceasta e soluţia şi pentru R. Moldova, cel puţin pe termen mediu. Inamicul numărul unu al „moldovenismului primitiv” este democratizarea

Românii din R. Moldova sub semnul confruntărilor identitare