Interviu Dan Dungaciu: Urmează a treia Intifada? Vorbim despre procesul de pace de parcă era viu. Din păcate, nu era

Urmează a treia Intifada? Vorbim despre procesul de pace de parcă era viu.

Din păcate, nu era.  Interviu cu Dan Dungaciu

Camelia Badea | Ziare.com | 10.12.2016

Decizia președintelui american Donald Trump de a recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului este perfect acoperită din punct de vedere legal și nu reprezintă altceva decât formalizarea unei evidențe, spune analistul de politică externă Dan Dungaciu, care nu crede că trebuie să ne așteptăm la „zguduiri majore” în regiune, în ciuda reacțiilor publice.

Într-un scurt interviu acordat Ziare.comDan Dungaciu, directorul Institutului de Știinte Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI), punctează câteva elemente de context și își argumentează opinia, atrăgând atenția, printre altele, asupra faptului că în acest moment identitatea religioasă este mult mai importantă decât cea națională în regiune, ceea ce face ca „problema palestiniană, identificată ca o chestiune strict sau în primul rând națională, să pălească”.

Cum să descifrăm decizia președintelui Donald Trump?

Din perspectiva americană, lucrurile sunt mult mai clare decât se încearcă uneori a fi prezentate. „În realitate există o decizie a Congresului American, se numește Jerusalem Embassy Act, care din 1995 stipulează că Ambasada SUA trebuie să fie la Ierusalim. Deși toți președinții și-au asumat în campanie acest lucru, inclusiv președintele Obama, niciunul dintre ei, odată ajuns la putere, n-a făcut asta.

Practic, ce face presedintele Trump este sa puna in aplicare o decizie luata in 1995.Ceilalti presedinti au blocat aceasta decizie prin ordine prezidentiale. Ce trebuie sa faca presedintele Trump este sa le anuleze, astfel incat masura din 1995 sa devina lege. In realitate, daca presedintele nu ar fi facut asta, ar fi putut sa o faca Congesul.

Care ar fi pasul următor?

Avem două posibilități. Prima ar fi transformarea consulatului american din Ierusalim în Ambasadă. Exista un consulat renovat în 2010 care, după părerea mea, a fost renovat și construit la nivelul unei ambasade, pentru că americanii se așteptau că odată ar putea deveni ambasadă. Prin urmare, dacă discutăm în termeni de facilități, există în Ierusalim această clădire.

A doua variantă ar fi să se construiască o nouă ambasadă, dar asta ar dura birocratic, financiar, procedural mult mai mult. Varianta simplă ar fi prima.

Un alt element crucial din declarația prezidențială și care a fost ignorat este acela că președintele Trump a spus foarte clar că prin „această decizie nu ne pronunțăm în nici un fel asupra chestiunii statutului final, incluzând aici frontierele specifice ale suveranității Israelului în Ierusalim, sau rezolvarea problemei frontierelor”, în sensul în care noi nu vom discuta frontiere specifice, acest lucru va fi delimitat de o negociere ulterioară între cele două părți.

Capitala este Ierusalim, dar nu este limpede în acest moment cât din Ierusalim va fi capitala Israelului.

Ce a făcut președintele Trump e perfect legal, perfect acoperit, iar din punct de vedere politic, logic.

Președintele Trump „e acoperit legal”, dar de ce a deschis acest subiect acum?

Aici începe o discuție foarte interesantă. „În primul rând, a făcut-o pentru că a promis în campanie. Sigur, nu este un argument suficient, de obicei oamenii politici nu fac neapărat ce promit în campanie, dar ideea de relație specială între America și Israel a fost extrem de prezentă în timpul campaniei prezidențiale și a fost subliniată de nenumărate ori de Donald Trump.

În al doilea rând, este vorba despre formalizarea unei evidențe. Instituțiile majore ale Israelului se află în Ierusalim, deci practic acolo este capitala de facto, iar acum din perspectiva americană devine și capitala de jure.

În al treilea rând, după părerea mea, există și un element care ține de context. Oricât ar părea de paradoxal, în acest moment palestinienii, zona arabă, se află într-o defensivă din cel puțin două puncte de vedere.

Primul ține de demografie. E o chestiune care se discută foarte puțin (și care, de obicei, conține un soi de prejudecată) care spune așa: Israelul trebuie să accepte soluția celor două state, pentru că altfel demografic ar fi covârșit de palestinieni. Asta repeta și președintele Obama în 2013. Ei bine, dacă ne uităm pe cifre, mai atent decât aruncând o privire superficială, o să vedem că în ultimul an, sau cel puțin din 2015 încoace, media de copii pe familie în Israel și la arabi ajunge să fie convergentă: 3,13 copii/femeie (78,8% evrei în Israel). Iar dacă adăugam în calcul și Fasia Gaza și Cisiordania, proporția dintre evrei și palestinieni este de 50 la 50.

Înseamnă că problema demografică nu mai e atât de clară cum a fost, mai ales că rata natalității crește pentru israelieni și scade pentru arabi. E pentru prima dată când se întâmplă asta.

Din ce motive? În primul rând, pentru că demografia evreilor ultrareligioși e extrem de ridicată și în al doilea rând din cauza emigrației pe care Israelul a încurajat-o în numele proiectului său statal – emigrație din Rusia în primul rând, din Franța, din Ucraina.

Comunitățile noi care au venit, au adăugat forța demografică Israelului. Israelul, spre deosebire de România, a știut de la început că demografia este o chestiune de securitate națională și poate pune statul în primejdie, și a acționat în consecință.

Repet, pentru prima dată consemnăm o egalizare la nivelul populației, iar în perspectivă, Israelul nu are niciun motiv să se teamă că demografic va fi înghițit de către arabii palestinieni, pentru că lucrurile nu mai stau așa.

Chiar și în Cisiordania (West Bank) sau Fasia Gaza (din care Israelul s-a retras) rata natalității a palestinienilor este în scădere. Iar în West Bank, evreii controlează demografic și strategic cel puțin o zonă, Zona C, din cele trei delimitate după Acordurile de la Oslo. Demografia joacă acum în favoarea Israelului și vechile teorii despre „bomba demografică arabă” nu mai au acoperire.

Al doilea lucru care trebuie spus este că în zona Orientului Mijlociu s-a schimbat ceva la nivelul percepției, atitudinii arabilor, inclusiv palestinieni, față de identitatea națională. La inceput aceasta era mult mai importantă, prevalentă, în raport cu identitatea lor religioasă (și vă aduc aminte că liderul lor, Yasser Arafat, era căsătorit cu o creștin-ortodoxă – ceea ce astăzi, la un lider palestinian arab, ar fi de neconceput).

Israelienii s-au chinuit mult să construiască mișcări arabe bazate pe religie și nu pe etnicitate, tocmai ca să introducă pene în Mișcarea de Eliberare Palestiniană.

Astăzi însă, insurecția religioasă a făcut ca identitatea religioasă să fie mult mai importantă ca cea etnică în rândul arabilor. Am văzut asta în cazul ISIS. ISIS este emblema perfectă a identităților religioase care covârșesc și depășesc identitațile naționale.

Așa că pe chestiunea palestiniană s-ar putea să asistăm la faptul că identitatea religioasă este mult mai semnificativă decât cea națională și că palestinienii înșiși s-ar putea să se orienteze în funcție de identitățile religioase.

Avem de-a face cu o veritabilă răsturnare a fundamentelor geostrategice din regiune, inclusiv a teoriei celor două state, bazată pe prevalența identității naționale.

S-ar putea ca ideea statalității și a soluției celor două state, bazată fundamental pe filosofia identității naționale, să fie ea însăși în criză. Tot așa ar putea să privească și alți vecini arabi chestiunea palestiniană – nu în termeni naționali, ci în termeni religioși.

Și din această perspectivă s-ar putea ca Arabia Saudită, unul dintre sponsorii principali inițial, să se uite la chestiunea asta mai cu reticența, chiar dacă aparent va trebui să se exprime altfel, în sensul că în bătălia dintre suniți (Arabia Saudita) și șiiți (Iranul) să țină partea Israelului sau să nu fie vocală pe chestiunea asta, sperând că Israelul i se va alătura în confruntarea cu Iranul, care e perceput ca un dușman mult mai puternic.

Această logică a mișcărilor religioase din regiune face ca problema palestiniană, identificată ca o chestiune strict sau în primul rând națională, să pălească.

Acesta să fie motivul pentru care președintele Donald Trump a ales acest moment?

Dacă americanii au avut asta în minte sau nu, nu știu, nu pot decât să presupun. Cert este că în termeni contextuali – demografie și resurecție religioasă – măsura nu este prost gândită.

După părerea mea, ideea unei Intifade, a treia, nu cred că e realistă. Și nu cred că vom asista la ea, chiar dacă vom asista la multe reacții din regiune și din afara ei. Dar nu o Intifada, pentru că nu există energia națională pentru ea, așa cum exista anterior.

Ar putea fi folosit acest moment ca pretext pentru alte dezvoltări riscante, în regiune sau în alte părți ale lumii?

Toata zona aceea se gândește acum la cum să se configureze sau reconfigureze în primul rând religios, iar din această perspectivă, relația dintre suniți și șiiți e mai importantă, după părerea mea, decât chestiunea palestiniană citită în termeni naționali.

De asta eu nu cred că Arabia Saudita, statul cel mai solid din acest punct de vedere, va avea o reacție care să debalanseze sau să pună în criză decizia americana. Așa cum nu cred ca vor fi foarte multe reacții (dincolo de verbalizarea lor) nici din partea altor actori.

Au reacționat Egiptul, Iordania, Turcia (inclusiv din rațiuni interne) – cele mai vocale. Dar există o anumită relaționare cu SUA care nu cred că poate să fie ignorată.

Mă îndoiesc că aceste state vor avea și forța și curajul să înceapă o bătălie pe față, mai ales că, repet, combustia internă din zona palestiniană este slabă.

Apoi, palestinienii au încă o problemă mare: ce să facă cu liderul lor, Mahmoud Abbas. De obicei, când începi o mișcare de reacție îți trebuie un lider, iar Abbas este în cea mai slabă poziție politică de când a ajuns la putere pentru că nimeni nu-l mai crede. Ideea lui, cu jocuri diplomatice și non-violență, s-a dovedit a fi un eșec, iar schimbarea lui mie mi se pare aproape iminentă.

Iar dacă va fi schimbat, până atunci va mai trece o perioadă.

De aceea, eu cred că nu trebuie să ne așteptăm la zguduiri majore. Nu vorbesc de reacții majore sau de „zile de furie”, cum au spus liderii arabi pe bună dreptate, dar nu la zguduiri majore, care să schimbe harta strategică în regiune.

Sigur, europenii au avut reacțiile respective, Papa a avut reacția pe care o cunoaștem, dar toate sunt într-un fel „cu frâna de mână trasă”, dacă pot să mă exprim așa.

Procesul de pace? Vorbim despre el de parcă era viu. Din pacate, nu era. Rămâne tras pe dreapta și ceea ce trebuie să urmărim de aici înainte este dacă soluția „celor două state” va mai fi vehiculată sau se va trece, tacit, la soluția „unui singur stat”.

Dacă e să tragem linie, eu cred că lucrurile nu vor avea consecințele negre, dure, pe care le-au sugerat primele reacții de după declarația președintelui Donald Trump. Vor fi schimbări, dar nu „explozii”.

Interviu Dan Dungaciu: Urmează a treia Intifada? Vorbim despre procesul de pace de parcă era viu. Din păcate, nu era