Interviu Lucian Ștefan Dumitrescu (coordonator LARICS) : „Pe fondul fragmentării din ce în ce mai accentuate a societăților post-moderne, războiul informațional o să prolifereze”

Pe fondul fragmentării din ce în ce mai accentuate a societăților post-moderne, războiul informațional o să prolifereze

Lucian Ștefan Dumitrescu- Interviu

Multitudinea și diversitatea provocărilor specifice începutului mileniului al III-lea, simultan cu modificările ample determinate de globalizare și ascensiunea digitalului, determină apariţia unor discuţii pertinente despre capacitatea statelor de a se adapta şi poziţiona în contextul proliferării războiului informaţional.

Lucian Ştefan Dumitrescu este cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale (ISPRI) al Academiei Române. Universitatea Bucureşti i-a acordat două doctorate: unul în sociologie şi altul în filosofie. Din 2017 este coordonatorul Laboratorului pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS) din cadrul ISPRI. Lucian Dumitrescu ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la perspectivele şi provocările privind dimensiunea războiului informaţional, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Lucian Dumitrescu, Coordonator LARICS

Vladimir Adrian Costea: Pentru început  rog să plasi acest fenomen complex al războiului informaţional în anumite contexte şi anumite caracteristici, pentru a înţelege ce înseamnă războiul informaţional. Cum îl defini?

Lucian Ştefan Dumitrescu: Cu o definiţie succintă, războiul informaţional înseamnă slăbirea adversarului din interior. Cum se face asta? În primul rând, afectând decizia strategică, plasând percepţii şi informaţii false în aşa fel încât adversarul să ia decizii strategice în acord cu propriul tău interes sau în acord cu un interes care-ţi este util la un moment dat. Dincolo de chestiunea asta, războiul informaţional e parte astăzi a războiului hibrid. De regulă, războiul informaţional este însoţit de atacuri cibernetice, fiind partea unei campanii de influenţare strategică. Cu alte cuvinte, războiul informaţional are continuitate.

Într-adevăr, războiul informaţional are momente de inflexiune, de creştere a presiunii, dar are şi alte momente de reflux. În esenţă, prin război informaţional cred că se încearcă influenţarea politicilor publice, în special a acelora din domeniul securităţii, dar nu numai. Se încearcă influenţarea politicilor publice din domeniile considerate strategice. Aici e un pleonasm, pentru că teoretic toate politicile publice vizează domenii strategice: politicile privind educaţia sunt strategice, politicile privind sănătatea au aceeaşi caracteristică. Cum sunt influenţate aceste politici? În general, fiind puse în discuţie două caracteristici: în primul rând competenţa acelora care adoptă o politică publică. Războiul informaţional atacă persoanele care se află la baza unei politici şi “spune”: Domnule, oamenii aceştia nu pot să adopte respectiva politică publică sau, mai bine spus, nu o pot elabora, pentru că nu au o competenţa necesară. O să iasă un dezastru! O altă dimensiune a războiului informaţional împotriva politicilor publice vizează componenta normativă a acestora. Se poate spune că o politică publică este antidemocratică, antieuropeană sau este împotriva drepturilor omului.

Ce vreau să spun, în esenţă, este că războiul informaţional poate să atace două tipuri de legitimitate: Una verticală, adică poate să decredibilizeze conducătorii unui stat. În acelaşi timp, poate să atace ceea ce înseamnă legitimitate orizontală, să spargă ceea ce se numeşte comunitatea politică a cetăţenilor în aşa fel încât toate tentativele statului, asaltat de războiul informaţional, de a încerca să reunească, să recoaguleze comunitatea cetăţenilor, să fie sortite eşecului.

De ce asistăm astăzi la o intensificare a războiului informaţional şi a preocupărilor pentru războiul informaţional?, asta apropo de context, dincolo de partea strict teoretică. Războiul informaţional nu este o chestiune nouă, e o chestiune veche: fake news se practica, pe partea de falsificare a fotografiilor, spre exemplu, încă de la începutul secolului XX. De asemenea, războiul informaţional a fost o constantă a perioadei Războiului Rece. La ce asistăm astăzi? De ce această intensificare? Sunt mai multe aspecte aici: Primul ţine de efectele perverse ale epocii internetului. Sună paradoxal ce spun, dar e adevăr în ceea ce zic. În ce sens? În sensul că în timp ce spaţiul public clasic era cumva organizat, unde senzaţia era că fiecare interlocutor vorbeşte pe rând, în epoca internetului toată lumea vorbeşte deodată. E foarte mult zgomot!

Mai mult decât atât, epoca internetului, deşi creşte transparența și creşte accesul publicului la informaţie, reproduce o serie de inegalităţi legate de cunoaşterea politică, de competenţa politică, și, în general, de cunoaştere. În condiţiile acestea, epoca internetului creează, într-o anumită măsură, un turn Babel. Chestiunea asta este potenţată de faptul că aşa numitele Great Narratives sau naraţiunile fundamentale – nu mă refer la cele religioase, mă refer în special la cele cu fundament iluminist -, sunt astăzi sparte, sunt astăzi atacate ca reprezentând un mod de dominaţie a Occidentului. În momentul în care toate aceste naraţiuni sunt sparte, atunci sunt afectate reperele culturii politice. În esenţă, cultura politică nu se referă neapărat la substanţa atitudinilor unei comunităţi politice, ci mai degrabă la reperele în cadrul cărora trebuie să aibă loc discuţia. Fragmentându-se cultura politică în condiţii de absenţă a acestor naraţiuni strategice fundamentale, se întâmplă ce se întâmplă astăzi: Oamenii ne se mai înţeleg unii cu alţii, nu mai există un reper al comunicării în spaţiul public. Dincolo de chestiunile acestea, asistăm – cel puţin în timpul administraţiei Obama – la un reflux al puterii americane, cel puţin în zona Orientului Mijlociu. Aşa numitele naraţiuni strategice constitutive ale Americii – prin care America a definit sistemul internaţional, a definit şi a instituţionalizat acea cultură neoweberiană care stă la baza instituţiilor internaţionale, sunt astăzi şarjate de ascensiunea celorlalţi actori (Federaţia Rusă, China, Iran şi alte state cu pretenţii de hegemon regional).

În concluzie, avem de a face atât cu o fragmentare la nivel intern, pe fondul disoluţiei acestor naraţiuni strategice cu anvergură mare, dar şi la o contestare a hegemoniei americane. În aceste condiţii, războiul informaţional o să prolifereze, o să crească acest fenomen în intensitate în perioada următoare.”

– Aţi definit noile provocări pe care le întâmpinăm atunci când ne raportăm la războiul informaţional. Care sunt noile mizele ale apariţiei acestor provocări?

LD: Principala miza e democraţia liberală, în momentul în care la nivel internaţional apar alte naraţiuni strategice constitutive. Ce înseamnă o astfel de naraţiune strategică constitutivă? Înseamnă ,,cine suntem noi’’ şi ,,cum vrem să arate lumea noastră’’. Orice mare putere propune o astfel de naraţiune strategică. Aceste naraţiuni strategice nu numai că sunt baza politicii externe, dar în acelaşi timp reprezintă şi un instrument fundamental de coagulare a ceea ce am spus că se numeşte comunitatea cetăţenilor, în special în naţiunilor imaginate prin excelenţă, cum este America. Și aşa cum sunt în general toate marile puteri actuale şi foste.

Miza principală, cel puţin în UE şi în statele membre NATO, este reprezentată de războiul informaţional care vine dinspre Federaţia Rusă. Rusia are astăzi o naraţiune strategică proprie cu democraţia suverană, cu repere euroasianiste, ortodoxiste. Este vorba de o tentativă de subminare a unui sistem politic, iar miza este colosală.

– În faţa acestei mize colosale cum se poziţionează marile puteri, în special SUA, Rusia, respectiv China?

LD: Singura strategie coerentă pare să o aibă astăzi Federaţia Rusă. Ce vreau să spun? Pentru Federaţia Rusă, războiul informaţional este o ameninţare de securitate care apare atât în doctrina militară din 2014, cât şi în strategia de securitate naţională din 2015. Ce este interesant, apropo de retorica războiului informaţional, este că Federaţia Rusă defineşte războiul informaţional ca un mijloc defensiv. Federaţia Rusă recurge la războiul informaţional pentru a se apăra de agresiunea Occidentului. În această viziune politică găsim, poate, esenţa războiului informaţional al Federaţiei Ruse. Astăzi, Rusia se victimizează, pretinde că este atacată în propria ei sferă de influenţă de către Occident. Ce nu spune Federaţia Rusă, este că astăzi trece printr-o criză socială, printr-o criză economică, că are o serie de vulnerabilităţi. Are un deficit de putere colosal! Din acest motiv, sfera ei de influenţă nu mai este un deziderat posibil, mai ales în condiţiile unei viziuni realiste, aşa cum o are Kremlinul.

Toate centrele de putere încearcă să-şi creeze o sferă de influenţă, dacă pot. Rusia încearcă astăzi să-şi recreeze această sferă de influenţă. Are însă, ca principală vulnerabilitate, incapacitatea de a livra o identitate strategică seducătoare, prin această combinaţie de neuro-euroasianism şi ortodoxism. Nu e vorba doar de ortodoxie, ci şi de o democraţie suverană, care pune accent pe o cultură politică de supunere, nu una participativa aşa cum este specifică democraţiei liberale. Nu e o marfă de export foarte atractivă, dar Rusia are o strategie coerentă. Mărturie stau sumele mari de bani, aproape un milliard şi 300 de milioane € pe care Federaţia Rusă le investeşte în canale de ştiri, platforme de social media, etc.

În UE, lucrurile sunt un pic mai delicate. În timpul crizei din Ucraina din 2014, Serviciul European de Acţiune Externă a organizat un birou de analiză a războiului informaţional la Bruxelles, în cadrul căruia colaborau 10 experţi. Astăzi, Comisia Europeană a alocat fonduri pentru o comisie formată din 39 de experţi care să ofere analize Comisiei Europene despre războiul informaţional, fakenews şi modalităţile de contracarare a naraţiunile strategice. Este asta o strategie? Este, dar să sperăm că o să fie şi una suficientă. Pentru anumite state ale UE, războiul informaţional al Federaţiei Ruse nu este o ameninţare. Să ne gândim numai la faptul că după criza din Ucraina din 2014, exista un clivaj important de percepţie a Federatiei Ruse între fostele state comuniste şi statele din vestul şi din sudul UE, care considerau că, de fapt, partea ucraineană este neserioasă în respectarea înţelegerilor comerciale privind livrarea de gaze naturale. În esenţă, atunci când unitatea UE nu este maximală în legătură cu o ameninţare de securitate, atunci nu poate să existe nici o strategie coerentă în acest sens. Sper să mă înşel! Îmi doresc ca paşii pe care-i face astăzi Comisia Europeană cu înfiinţarea comisiei celor 39 de experţi, să reprezinte începutul unei strategii europene de combaterea a războiul informaţional.

În ceea ce priveşte Statele Unite, lucrurile sunt destul de neclare, în special după desfiinţarea United States Information Agency în 1999, instituţie a statului american care s-a ocupat cu diplomaţia publică în timpul Războiului Rece. Sunt convins că există o strategie, dar este o strategie care ţine de intelligence-ul american, nu este o strategie care, din informaţiile mele, să fie discutată public în momentul de faţă.

China ştiu că are o strategie privind războiul informaţional, dar detaliile ei nu sunt foarte clare. China are această strategie pentru că a fost victima războiului informaţional al Uniunii Sovietice încă din anii 1960, când se înfiinţa celebrul Interkit la Moscova, care avea menirea de a afecta imaginea de ţară nu numai a Chinei, dar şi a României, la vremea respectivă o ţară ce practica o dizidenţă de catifea în cadrul blocului comunist, după Primăvara de la Praga din 1968.

DSCF8896

– Raportându- la incoerenţa strategiei Statelor Unite şi la divizarea din spaţiul european, în ce măsură evenimentele precum cele din Ucraina se pot repeta cu sprijinul Federaţia Rusă (care invocă faptul că reacţionează defensiv)?

LD: Cu siguranţă acesta este stratagema: Federaţia Rusă pretinde că foloseşte războiul informaţional în scop defensiv, dar îl foloseşte, în mod evident, în scop ofensiv. Indiscutabil! Un expert important al Federaţiei Ruse, Igor Paranin, face o diferenţă între războiul informaţional ofensiv şi defensiv. Este interesant că pentru Igor Paranin războiul informaţional naţional defensiv e folosit mai ales în timpul alegerilor generale, când fluxurile informaţionale venite dinspre Occident, şi care pot influenţa comportamentul electoral al cetăţenilor Federaţiei Ruse, trebuie contracarate. Însă, în mod cert, Federaţia Rusă susţine astăzi un războiul informaţional ca parte a unui război hibrid. Acest războiul informaţional s-a manifestat sub forma atacurilor cibernetice: În Estonia în 2007, în Georgia în 2008, în timpul crizei din Ucraina. Se manifestă şi astăzi, dar într-un mod subtil. Ceea ce încurajează Federaţia Rusă este cultura politică specifică democraţiei suverane, adică ceea ce noi numim o cultură politică de supunere. Mai exact ce înseamnă asta? Înseamnă susţinerea, la nivelul percepţiei publice, a ceea ce se numeşte strongman, a oamenilor puternici, a indivizilor care pot să rezolve ei problemele sociale, politice, economice cu care se confruntă o naţiune. Acest tip de cultură politică îi permite sau i-a permis lui Vladimir Putin să ajungă la al treilea mandat de preşedinte al Federaţiei Ruse pe care, iată, l-a dus până la capăt. Şi cine ştie, poate chiar şi la al patrulea. Asta face în mod subtil Federaţia Rusă; întreţine această cultură politică de supunere, o caracteristică a fostelor ţări comuniste.

Toate statele comuniste, în diferite măsuri, au încurajat această cultură politică de supunere. Mai exact, toate statele comuniste au organizat o depolitizare sau o atomizare a societăţii. Aşa se explică de ce societăţile civile sunt relativ dezorganizate în fostul spaţiu comunist. Şi atunci, încă există un teren fertil pentru războiul informaţional  al Federaţiei Ruse, pe această componentă de incurajare a culturii politice de supunere.

Legat de criza din Ucraina, este greu de spus dacă situaţia se poate repeta. Anexarea Crimeei a avut o serie de efecte perverse pentru Federaţia Rusă. Această politică externă, de tipul “bocancului în gură”, generează efecte perverse pe termen lung. Nu cred că, cel puţin nu în viitorul apropiat, Federaţia Rusă va mai iniţia astfel de acţiuni. Mai ales că în momentul de faţă Federaţia Rusă e mai puţin interesată de propria vecinătate, pe care pare s-o controleze acum. Se află pentru prima dată de la terminarea Războiului Rece într-o expediţie de cucerire, o expediţie care reprezintă o viziune de politică externă proactivă, în Siria. E o întreagă discuţie pe tema asta. Dar războiul din Siria în care Federaţia Rusă este implicată e un eveniment fără precedent după Afganistan, un eveniment folosit inclusiv în scopuri diplomatice, în aşa fel încât Federaţia Rusă să-şi negocieze, şi eventual să-şi consolideze, poziţia de putere în ceea ce numeşte vecinătatea apropiată.

– În ce măsură fake-newsurile şi atacurile cibernetice au fost prezente în această campanie electorală din Rusia?

LD: Chestiunea e simplă şi complicată în acelaşi timp. Este simplă dintr-un motiv evident: există o propagandă teribilă a Federaţiei Ruse împotriva propriilor cetăţeni. Din această perspectivă, sunt din ce în ce mai puţini cetăţeni care să creadă în valorile occidentale. De ce spun asta? Pentru că în general clasa de mijloc este aceea care îmbrăţişează valorile democraţiei liberale. În Federaţia Rusă, clasa de mijloc e formată mai ales din lucrătorii la stat, din oamenii birocraţiei publice. Aceşti lucrători la stat tind să-l voteze pe Vladimir Putin.

Aşa cum arată şi Dmitri Trenin, unul dintre specialiştii importanţi pe partea de politică externă şi chiar internă a Federaţiei Ruse, diplomaţia publică a Occidentului în Federaţia Rusă s-a soldat cu un efect pervers, adică cu un efect contrar: cetăţenii Federaţiei Ruse cu vederi liberale, cei mai vocali, au ales să să plece din Federaţia Rusă în loc să lupte împotriva establishment-ului. Diplomaţia publică occidentală ar fi trebuit, strategic vorbind, să-i convingă pe aceşti oameni să rămână acasă şi să militeze pentru credinţele lor de natură liberală, specifice democraţiei liberale.

De asta spun că lucrurile sunt simple şi complicate în acelaşi timp. Sunt simple pentru că există o centură de protecţie aproape perfectă creată de propagandă Federaţiei Ruse pe care diplomaţia publică Occidentului nu o poate străpunge. Iar dacă o străpunge produce efecte perverse, prin atragerea acestor potenţiali protestatari către Occident.

– În acest tablou complicat al schimbărilor de anvergură, cum se poziţionează România? Ce face şi ce ar trebui să facă pentru a combate ameninţările informaţionale venite în special din spaţiul Federaţiei Ruse?

LD: Greu să-ţi dau un răspuns precis aici. În mod cert, la nivelul structurilor sau instituţiilor publice din România, există laboratoare sau centre de analiză şi de combatere a războiul informaţional. Tot ce pot să-ţi spun este că Academia Română, prin Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale a organizat un Laborator de Analiză a Războiul Informaţional şi de Comunicare Strategică (LARICS), care este axat exact pe ameninţarea informaţional venită dinspre Federaţia Rusă şi într-o oarecare măsură şi pe cea dinspre Ungaria. Acest laborator are în componenţa sa cercetători, experţi în relaţii internaţionale, profesori, care sondează, explorează şi analizează aceste naraţiuni strategice ale Federaţiei Ruse, fake-news-uri care, cum spuneam, încearcă să afecteze atât legitimitatea orizontală cât şi pe cea verticală a instituţiilor publice din România.

– Perspectivele rămân complicate. Aţi deschis anumite direcţii pe care nu le-am identificat ca fiind discutate în spaţiul românesc.

LD: Sunt multe lucruri pe care nu le discutăm în spaţiul din România din diferite motive. Însă, ce pot să spun cu certitudine, e că pe fondul fragmentării din ce în ce mai accentuate a societăţilor post-moderne, războiul informaţional o să prolifereze, o să fie o ameninţare de securitate din ce în mai prezentă.

– Sunt statele pregătite pentru această proliferare, pentru această extindere a războiului informaţional?

LD: Discuţia e complicată, în sensul că anumite state sunt pregătite pentru contracararea războiului informaţional. Anumite state au capacitatea intelectuală, universitară, de cercetare, de a produce naraţiuni strategice alternative de legitimare a propriilor instituţii. În momentul în care ai această capacitate e mai greu să fii surprins. Alte state nu au această capacitate pentru că acestea nu consideră cercetarea, învăţământul ca domenii strategice. Atunci, ameninţări subtile, precum cele care vin dinspre Federaţia Rusă, care încurajează cultura politică de supunere, sunt destul de dificil de contracarat. Îţi trebuie, pe de o parte, instrumentele, oamenii şi instituţiile care să identifice aceste ameninţări. Iar pe de altă parte, ai nevoie de un pachet instituţional şi de cercetare care să contracareze aceste ameninţări. Nu este suficient să le cunoşti, să ştii cum acţionează. Important este să ai şi capacitatea de a le respinge. Aici apar diferenţele dintre ceea ce în relaţiile internaţionale se numeşte dihotomia care nu e atât de precisă, dintre state tari (sau state puternice) vs. state slabe. Dar cu siguranţă, există diferenţe majore între state în ceea ce priveşte interceptarea războiului informaţional şi contracararea războiului informaţional.

Interviu Lucian Ștefan Dumitrescu (coordonator LARICS) : „Pe fondul fragmentării din ce în ce mai accentuate a societăților post-moderne, războiul informațional o să prolifereze”