Dan Dungaciu: LUMEA VĂZUTĂ DE LA BUCUREȘTI. În America nu mai e Rusia. Este… rasa

LUMEA VĂZUTĂ DE LA BUCUREȘTI.

În America nu mai e Rusia. Este… rasa

Dan Dungaciu*

 

Spirala violenței politice în America nu s-a oprit de la zguduitoarea – în sensul propriu – alegere a lui Donald Trump ca președinte în 2016. A început cu implicarea Rusiei (celebra „collusion”, care nu a fost), a trecut prin gestionarea pandemiei de către președintele Trump (considerată execrabilă, deși media deceselor pe milionul de locuitori în America este, totuși, mai mică decât în foarte multe țări europene dezvoltate), acum a coborât și în stradă și a ajuns la chestiunea rasială. Scene de o rară violență s-au petrecut sub ochii noștri, având ca pretext uciderea teribilă a unui afro-american, George Floyd, de către un polițist alb.

Proiectate pe acest tablou, vom încerca să deslușim repede semnificația evenimentelor.

1.Episodul al III-lea. Vizionăm acum episodul al treilea din serialul început la 2016, respectiv bătălia teribilă dintre Administrația Trump și cei care vor să o doboare neapărat și cu orice preț. Rezultatul protestele de stradă se vor contabiliza, cu adevărat, în noiembrie 2020, data alegerilor prezidențiale din SUA, probabil unele dintre cele mai fierbinți de după cel de-al doilea război mondial. Este vorba despre aceeași confruntare între Trump și adversari săi politici, un război total, fără prizonieri și, practic, fără reguli. Rasismul a înlocuit Rusia? Într-un fel, da. Și Rusia și pandemia. Rasismul cu tot cortegiul aferent: libertatea de expresie, libertatea de a protesta, riscul dictaturii, libertatea de a te opune, drepturi civile, inclusiv asumarea unei vini colective față de „istoricul rasist al Americii”. Că acest episod al ieșirilor în stradă poate fi așezat în seria marilor proteste anti-rasiste care au cutremurat, și ele, America în secolul al XX-lea, mai ales după cel de-al doilea război mondial, e adevărat. Căci nu toate problemele s-au rezolvat. Dar instrumentalizarea lor imediată trebuie citită cu precădere prin grila politică a bătăliei pentru putere demarată după 2016 și care se va încheia, într-un fel sau altul, în noiembrie 2020.

2.Nu e vorba despre o „pandemie” a agresiunilor poliției. Să nu cădem în capcana facilă a unor șabloane. Sigur, în America sunt probleme, inclusiv rasiale, și o dezbatere despre modul în care acționează poliția americană față de cetățenii de culoare ar fi putut fi, poate, utilă sistemului. În principiu și într-o lume ideală, moartea lui George Floyd ar fi putut genera o dezbatere națională amplă și salutară. Nu e cazul. Agenda s-a politizat rampant și irepresibil, iar într-o asemenea atmosferă orice reformă structurală este menită eșecului; inclusiv o discuție despre ea. Că nu e vorba, totuși, despre o „pandemie” de agresiune a poliției împotriva populației de culoare, cum scrie o parte a presei, ne-o arată și cifrele. Anul trecut, dacă e să ne uităm la statisticile prezentate recent de Washington Post, au fost uciși în urma unor atacuri ale poliției americane 9 cetățeni neînarmați de culoare și… 19 cetățeni neînarmați albi. În ceea ce privește persoanele împușcate de poliție, cifrele arată că raportul albi/populație de culoare este următorul: în 2017, 457/223, în 2018 399/209, în 2019 370/235, 2020 42/31 (până acum). Asta în condițiile în care, atenție, 53% dintre crime și 60% dintre jafuri – mai mult decât de patru ori din procentul lor în populație! – sunt comise de afro-americani. Aici nu e vorba să facem o discuție despre infracționalitate și rasă în America, doar să relevăm faptul că sloganurile de tipul „pandemiei” de violență a poliției împotriva afro-americanilor sunt doar un exercițiu propagandistic.

3.Afro-americanii chemați să „salveze America”. Și iată cifrele cu adevărat relevante pentru a înțelege contextul. Populația de culoare (afro-americanii) constituie 12% din electoratul american (depășiți cu un procent de electoratul hispanic). Dar ponderea lor contează major, pentru că votul pare omogen, iar protestele recente ar părea că îl omogenizează și mai mult. Joe Biden a fost făcut candidat prezidențial în „primaries” de către votul de culoare din Sud, care s-a dus, masiv, la fostul vice-președintele american. Același vot afro-american, pe care se bazează, decisiv, Partidul Democrat, pentru a-l debarca pe Donald Trump. Asistăm inclusiv la o foarte interesantă strategie a celor care comunică pe tema asta din partea democraților, strategie care are în prim plan ideea că, pentru prima dată, comunitatea afro-americană are acum un rol crucial, „eshatologic”, respectiv să salveze America de „regimul rasist și anti-democratic” al lui Donald Trump.

4.Economia va mobiliza sau demobiliza. În 2016, votul de culoare a contat (aproape) decisiv, în sensul în care nu s-a dus la Hillary Clinton. Rata de participare a afro-americanilor la alegerile din 2016 a scăzut pentru prima dată în 20 de ani de alegeri prezidențiale. Chiar și Donald Trump a mulțumit comunității afro-americane pentru absență și pentru că nu a votat masiv pentru candidatul democrat. Ajuns președinte, Trump a încercat din greu să recupereze votul de culoare, prin creștere economică și sprijin financiar. A pompat bani mulți către comunități, iar, dincolo de asta, rata șomajului la această populație a scăzut la 7,5%, de la 16,8% cât era pe vremea administrației Obama. Economia va decide, până la urmă, de aici și graba cu care Administrația Trump își asuma repornirea motoarelor. Dacă acest lucru se va resimți până în noiembrie, rămâne de văzut (un sondaj Ipsos de săptămâna trecută îl credita pe Trump cu 42% încredere, față de 34% pentru Biden, în ceea ce privește chestiunile economice). Dacă da, atunci șansa ca scenariul 2016 să se repete, apropo de reacția afro-americanilor, rămâne în picioare.

5.Polarizare electorală rasială extremă în America? Statisticile actuale arată că, dintre votanții republicani, sunt albi 81%, iar votanții democrați sunt albi în proporție de 59%. În plus, 90% dintre afro-americani declară că îl preferă pe Joe Biden. În concluzie, dacă e să ajungă președinte, Biden va fi făcut președinte de publicul de culoare. Și asta explică multe dintre scenele halucinante care se petrec sub ochii noștri, inclusiv discursul recent, celebru deja, al lui Joe Biden. Un discurs atât de partizan pro-manifestații și atât de vădit pro-afro-american –candidatul democrat vorbește fără să tresară de „rasism sistemic” în America!? – încât, spun comentatorii, pe bună dreptate, nici măcar Barack Obama nu și l-ar fi asumat în vremea președinției sale.

6. Cine impune narațiunea finală? Confruntările violente din stradă și din presă nu sunt despre ce se întâmplă, ci despre cum trebuie să interpretăm ceea ce se întâmplă. Bătălia nu este deci pe realități, ci pe narațiuni. Cine impune narațiunea câștigătoare în fața propriului electorat? Cine rezolvă criza? Cine enervează mai tare propriul electorat ca să îl mobilizeze și să îl facă să vină la urne? Donald Trump face tot posibilul să pozeze în președintele dur, care impune legea și apără ordinea constituțională – „law and order” este expresia inspirată de campania lui Richard Nixon și pe care Trump o folosește până la saturație. Democrații știu un lucru care le provoacă insomnii: în anii 60, în urma unor confruntări de stradă și proteste de același fel precum zilele acestea, au apărut subit circa două până la opt procente de vot alb „ascuns” („spirala violenței”), nervos și îngrijorat, care a adus la putere republicanii. În 1968, estimările spun că, dacă Martin Luther King nu ar fi fost asasinat pe 1 aprilie și – mai ales – nu ar fi existat cele 137 de proteste violente în SUA, candidatul republican Richard Nixon nu ar fi câștigat alegerile. Teama democraților de azi este că istoria s-ar putea repeta…

7. Orașele devastate sunt, în general, democrate. De unde a apărut polarizarea politică? În Minnesota, orașul celebru, de pe acum, ca loc unde a început protestul, totul este democrat: primarul, consiliul orașului (12 democrați și un ecologist), șefii poliției sunt afro-americani, guvernatorul, reprezentanții în Cameră și în Senat, nu există niciun republican cu vreo funcție executivă în stat. Așa se întâmplă în majoritatea orașelor cu răzmerițe. Asta nu împiedică polarizarea pe linia Trump (republicani) versus democrați, deși, în realitate, președintele nu are vreo legătură explicită cu fenomenul. Implicită, poate. I se reproșează că a divizat America. Da, dar paradoxul este acesta: cum a putut să rezulte din două administrații „impecabile” și „unificatoare”, precum, zice-se, administrația Obama, un… Donald Trump?! Cum a putut să iasă un „rău” așa de mare dintr-un „bine” atât de evident? De unde acest „miracol” electoral, dacă totul era frumos, senin și unanim în Statele Unite ale Americii? În realitate, lucrurile nu au stat deloc așa: victoria lui Donald Trump arată că, ne place sau nu, America era divizată profund încă din vremea administrației Obama. Trump este expresia divizării profunde, nu sursa ei principală.

8. Trump nu trebuie lăsat să rezolve criza! Președintele are autoritatea și dreptul să trimită militarii în stradă și să pună capăt răzmeriței invocând așa numitul „Insurrection Act” (indiferent chiar de ce părere ar avea Șeful Pentagonului). Invocarea legii nu înseamnă în niciun caz dictatură sau război contra poporului american. Au mai făcut-o și alți președinți: George H. W. Bush în 1992, cu ocazia revoltelor din Los Angeles, Lyndon Johnson cu ocazia protestelor din 1968, sau Dwight Eisenhower când trebuia să impună legea federală de desegregare a școlilor din 1957. Trump amenință cu asta și vrea să o facă din rațiuni evident (și) electorale. Problema este cum o faci, deși ai dreptul, când liderii locali (guvernatori, primari) se opun? Și de aici încrâncenarea unor lideri democrați de a opri acest gest, prin diverse căi sau justificări. Explicația este evidentă: democrații nu își pot permite ca Trump să apară, în final, ca cel care a rezolvat criza și a impus „law and order”. Adică să îi valideze narațiunea electorală în detrimentul narațiunii lor.

9. Ironia „rasismului sistematic” și al „distanțării sociale”. Nu lipsește, evident, nici ironia. Cea mai mare ține de candidatul democrat Joe Biden, care iese la televizor și, cu un aer trist și solemn, vorbește despre „rasismul sistemic” din America. Cine spune asta? Un personaj care de 45 de ani a fost în sistemul american, iar ultimii opt ani i-a petrecut ca vice-președinte! Cum de nu l-o fi sesizat până acum, dacă era așa „sistemic”?… În plus, să spui asta după ce două cicluri electorale la rând America l-a votat cu mare majoritate pe un președinte de culoare, Barack Obama, este cel puțin paradoxal, ca să nu zicem profund incorect față de America. A doua ironie teribilă e cea cu… „distanțarea socială”. Cei care până mai ieri susțineau isteric, aproape, distanțarea socială și purtarea măștilor în public, acuzându-l pe Donald Trump că vrea să deschidă economia și, prin urmare, să expună tot mai mulți americani la virus, sunt tocmai cei care azi susțin… protestele și ieșirea în stradă. Controversatul primar al New-York-ului, Bill de Blasio, sub ai cărui ochi s-a devastat orașul, până mai ieri amenința cu închisoarea pe cei care îndrăzneau să meargă la plajă, iar astăzi luptă la baionetă cu Donald Trump pentru cauza protestatarilor (fără măști).

10. Nu e pentru cine se pregătește. În final, o singură observație. Cine se grăbește să anunțe sfârșitul Administrației Trump, ar trebui să înțeleagă un singur lucru. De fiecare dată când oameni furioși devastează în stradă, sunt unii, la fel de furioși, care îi privesc din fața televizoarelor… Faptul că cei din stradă sunt în prime-time și în breaking-news, nu îi face neapărat nici mai mulți nici mai influenți la vot. Uneori, dimpotrivă.

*Dan Dungaciu este coordonatorul Masterului Studii de Securitate

Sursa: PS News I și II

Dan Dungaciu: LUMEA VĂZUTĂ DE LA BUCUREȘTI. În America nu mai e Rusia. Este… rasa