Donald Trump, Organizația Mondială a Sănătății și securizarea hard a Chinei.
Începutul unui nou Război Rece
Lucian Dumitrescu*
Parcurgând o parte din articolele scrise în România despre tensiunile curente existente între administrația republicană de la Washington și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), am constatat că acestea reproduc în bună măsură narațiunea democrată din Statele Unite: pentru a-și justifica eșecul în gestionarea epidemiei de coronavirus pe teritoriul american, Donald Trump a găsit ca țap ispășitor Organizația Mondială a Sănătății. Cât de eficientă a fost administrația Trump în lupta/războiul cu coronavirusul e mai puțin important aici. Discursurile de securitate și percepțiile pe care acestea le modelează sunt mai importante decât datele obiective, iar istoria și scrutinul prezidențial din luna noiembrie ,,vor face lumină” în acest sens. Altceva e de interes pentru acest text. Dincolo de motivațiile electorale care animă orice politician, încleștarea dintre președintele Trump și OMS pare să fie de fapt replica strategică dată de Washington excepționalismului Chinei, promovat de o instituție internațională care, teoretic cel puțin, ar trebui să fie caracterizată de profesionalism și echidistanță politică. Atât profesionalismul cât și echidistanța politică a OMS sunt contestate în scrisoarea pe care Donald Trump i-a trimis-o, pe data de 18 mai, directorului instituției, doctorul Tedros Adhanom Ghebreyesus.
Ocolesc ,,gafele” OMS în pandemia de coronavirus, multe la număr, contabilizate în scrisoarea administrației Trump. Ce contează, e narațiunea de sănătate publică prin intermediul căreia OMS a garantat ,,modelul chinezesc” de gestionare a epidemiei de coronavirus, și pe care președintele Trump i-o impută doctorului Tedros. Când, la începutul lunii februarie, OMS lăuda China că face o treaba excelentă în a proteja lumea de noul tip de coronavirus, instituția cauționa de fapt un model particular de a face politică, economie, administrație și geopolitică, care contravine flagrant, pe câteva din dimensiunile sale, modelului democrației liberale. La finele lunii aprilie, doctorul Michael Ryan, directorul OMS pentru programe de urgență, considera că ,,modelul suedez” era de fapt expresia unei ,,noi normalități”. În materie de infrastructură medicală critică – număr de medici de urgență, număr de paturi la ATI, capacitate de testare, parte din PIB alocată sănătății etc. – între China și Suedia există apropieri. Indicele Legatum al Prosperității plasează, în materie de sănătate publică, Suedia pe locul 11 la nivel mondial, iar China pe locul 21. Politic însă, cu referire mai ales la respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, Indicele Legatum al Prosperității indică o prăpastie între cele două țări: Suedia pe locul 4, iar China pe locul 159 din 167 de state. Evident, contează scorurile agregate, dar politic vorbind, Suedia se află foarte aproape de ideal-tipul democrației liberale, în vreme ce China se învecinează cu ideal-tipul democrației iliberale.
Dincolo de aceste polarizări, apare întrebarea: oficialii OMS știu că atunci când promovează un model de bune practici în materie medicală, garantează simultan, chiar dacă indirect, și un model politic? ,,Nu, pentru că experții nu fac politică”, s-ar putea răspunde. În organizațiile internaționale, mai ales atunci când este vorba de numiri la vârf, impulsul politic din spatele ascensiunii unui expert e de luat în calcul. Doctorul Tedros a fost susținut nu numai de China la șefia OMS, ci și de Statele Unite în timpul administrației Obama. Pe lângă preferințe geopolitice, de tipul One-China policy, doctorul Tedros a susținut și Obamacare, adică reforma sistemului de sănătate publică implementată de președintele Obama. În plus, doctorul Tedros nu a ajuns la conducerea OMS direct dintre eprubete. Expert în politici de sănătate publică, doctorul Tedros a fost ministru al sănătății și ministru de externe în Etiopia. Faptul că un expert în sănătate publică este și politician, sau poate mai ales politician, demonstrează cât de inexact e ideal-tipul expertului perfect neutru din punct de vedere politic. În plus, doctorul Tedros nu e doctor. Să nu confundăm expertiza în politici de sănătate publică cu practicarea medicinei.
Poate juca administrația Trump cartea OMS ca țap ispășitor la alegerile prezidențiale din noiembrie? Poate, dacă intenția este aceea de a pierde la scor în fața lui Joe Biden. Cultura de securitate din Statele Unite este net diferită de cea din România. În mod obișnuit, mandatele prezidențiale se câștigă în România cu demonizarea unor adversari interni, tocați sistematic cu un discurs anti-corupție, pe persoană fizică, și din care lipsesc referințele despre corupția strategică sau instituționalizată. În Statele Unite e exact pe dos. Câștigă de regulă candidatul care promite că va lupta mai ales cu inamicii externi ai stilului de viață american, concretizați în terorism, regimuri totalitare și, în cazul scrutinului din 2016, ,,mlaștina din Washington D.C.”. Ca națiune inventată prin excelență, America s-a reprodus politic prin inamici externi. Dar nu orice actor internațional poate intra cu succes în rolul de inamic al Statelor Unite. De regulă, joacă acest rol organizațiile statale diferite din punct de vedere etnic, înzestrate cu armate puternice și guvernate de o ideologie colectivistă. Acesta era portretul robot al viitorului inamic al Statelor Unite schițat de Samuel Huntington în debutul anilor ’90. China, iar nu OMS, corespunde astăzi acestui portret robot strategic. Astfel, divergențele dintre administrația Trump și OMS ar trebui citite printr-o grila de lectură mai largă, a unei narațiuni strategice prin care Washingtonul a trecut la o securizare de tip hard a Beijingului și, implicit, a unui model politico-economic care nu doar că este diferit de cel american, dar îl și concurează pe acesta din urmă.
Donald Trump este primul președinte american care a demarat procesul de securizare de tip hard a Chinei. Cu alte cuvinte, în timpul administrației Trump a debutat un proces discursiv, istoric aș spune, prin intermediul căruia principalul adversar al Statelor Unite devine China. Pivot to Asia, denumirea doctrinei Obama în cel de-al doilea mandat prezidențial, demarase o secrizarea soft a Chinei, dar una care a rămas exclusiv formală. Russiagate de după scrutinul prezidențial din 2016 consolidase Federația Rusă ca principal inamic al Americii în cultura de securitate a publicului american. În mandatul președintelui Trump, Federația Rusă a rămas securizată (adică în stadiul de amenințare de securitate majoră), mărturie stând faptul că Donald Trump este primul președinte american post-Război Rece care nu a inițiat un reset diplomatic cu Rusia. Ultimul care recurgea la acest gest a fost Barack Obama, în 2009, la mai puțin de un an de la Războiul din Georgia. Prinzând contur cu tema ,,războiului comercial” și dezvoltându-se în pandemia de coronavirus, narațiunea care construiește principala amenințare de securitate pentru Statele Unite s-a mutat treptat, în administrația Trump, dinspre Federația Rusă spre China. Mai ales clișeele strategice proiectate de secretarul de stat american, Mike Pompeo, de la ,,virusul chinzesc”, până la ,,virusul scăpat din laboratorul din Wuhan” si ,,China binecunoscută pentru faptul că infectează lumea” fac parte dintr-o securizare hard a Chinei, una care poate transforma Beijingul într-o amenințare de securitate globală. Liderii de la Beijing sunt conștienți de forța unei asemenea narațiuni strategice, care are potențialul de prăbuși legitimitatea internațională a Chinei sub nivelul de după protestele din Piața Tiananmen, din iunie 1990. Ca atare, scrisoarea președintelui Trump adresată doctorului Tedros poate fi văzută în contextul mai larg, al strategiei de securizare hard a Chinei de către Washington. Atacând OMS, prezentat ca garant al ,,modelului chinezesc”, administrația republicană marketizează de fapt China ca amenințare de securitate, atât pentru publicul american cât și pentru ,,umanitate”, în cultura de securitate americană. Să crezi că acesta e doar un joc electoral, e naiv. Și, simultan, tipic pentru analiștii preocupați exclusiv de adversarii interni și mizele strategice minuscule. Includerea OMS într-o securizare de tip hard a Chinei e un joc strategic cu implicații majore pe termen lung.
Care sunt acuzele politice la adresa OMS din scrisoarea președintelui Trump din 18 mai? Fără s-o spună pe șleau, administrația Trump constată producerea de către OMS a unei narațiuni de sănătate publică care, pe de o parte, garantează ,,modelul chinezesc”, iar, pe de altă parte, operează contraste între modelul chinezesc și cel american de gestionare a epidemiei cu noul coronavirus. Astfel, scrisoarea e de fapt un joc de ping-pong strategic între ce a preferat OMS să observe din efortul de sănătate publică depus de China și ce a ocultat organizația. În esență, Washingtonul acuză discursul OMS că a semnalizat exclusiv partea plină a paharului în legătură cu ,,modelul chinezesc”, în condițiile în care au existat și practici administrative criticabile. Și, în plus, că a reliefat această parte plină în raport cu o presupusă parte goală a paharului, reprezentată de eforturile administrației Trump în combatarerea epidemiei cu noul coronavirus. Astfel, la pagina trei a scrisorii, se menționează că OMS a lăudat transparența Chinei în gestionarea pandemiei, deși, susține partea americană, Beijingul a distrus probele cu COVID-19, n-a oferit informație vitală despre virus și n-a permis accesul cercetătorilor internaționali în laboratoarele sale. Tot la pagina trei, OMS-ului i se impută faptul că nu a replicat la practicile de discriminare rasială ale oficialilor chinezi față de cetățenii unor state din Africa aflați în Guangzhou, precum și în alte orașe mari din China. Acești cetățeni au fost ținuți în carantină forțată și nu au beneficiat de servicii medicale. Apoi, în logica opozițiilor binare, OMS laudă restricțiile de călătorie impuse de China pe plan intern, dar critică simultan închiderea granițelor de către administrația Trump pentru pasagerii veniți în China. De asemenea, la începutul lui februarie, OMS aprecia răspunsul dat de China pe plan intern în gestionarea epidemiei de coronavirus, dar susținea că restricțiile în materie de călătorii internaționale, impuse de alte state, cu referire mai ales la Statele Unite, ,,fac mai mult rău decât bine”. Washingtonul consideră că, în momentul în care făcea astfel de evaluări, OMS cunoștea faptul că autoritățile chineze permiseseră la peste cinci milioane de cetățeni să părăsească Wuhanul, mulți dintre aceștia călătorind în întreaga lume.
După cum spuneam, garantând ,,modelul chinezesc”, de bune practici în gestionarea epidemiei de coronavirus, OMS a garantat totodată si componenta politică a acestuia. Cum diferă, politic, ,,modelul chinezesc” de ,,modelul american”. Diferențele sunt de tip civilizațional, adică de excepționalism (geo)politic. Aduc în discuție trei aspecte. Primul, denumit și ,,paradoxul chinezesc” se referă la modelul administrativ promovat de China. Unul diferit net de cel occidental, al statului de drept și al birocratului imparțial din punct de vedere politic. ,,Organizația de cadre” promovată de Beijing demonstrează că există și o altă cale pentru controlul corupției și buna guvernare. Funcționarii publici din China sunt selectați atât din rândul membrilor de partid cât și din afara partidului. Apare astfel problema loialității acestor funcționari. Sunt loiali partidului, cetățeanului sau rigorilor profesionale? Cert e că modelul promovat de Beijing e unul anti-occidental. De factură weberiană, modelul occidental solicită funcționarului public să nu aibă loialități politice și să răspundă doar în raport cu legea și cu standardele profesionale. Comportamentul birocrației din Chia pare să fie ,,autoritarismul adaptiv”, o inovație instituționalizată de Jiang Zemin, la începutul anilor ’90. Atunci, pe lângă loialitatea față de partid și coerența ideologică, în administrație au fost incluse repere precum competența, educația și performanța. Astfel, birocrația din China a devenit atentă în permanență la valorile cetățeanului și la reacția acestuia față de diferitele politici publice. Dacă e să credem datele din diferite studii, acest model funcționează. Cetățenii chinezi sunt mai mulțumiți decât omologii lor japonezi, ruși, indieni și americani de calitate serviciilor publice. Dar astfel de date nu trebuie înghițite pe nemestecate, ci interpretate în raport cu așteptările genarate de o anumită cultură politică și de un anumit nivel mediu al calității vieții. Totodată, raționalitatea oricărui model birocratic e limitată. E de evitat deci capcana idolatrizării unui model administrativ. O altă componentă a ,,modelului chinezesc” este capitalismul de stat promovat de Beijing. Această formă de organizare a capitalismului intră în contradicție directă cu interesele corporațiilor americane. Pe lângă că, o serie de companii ,,private”, de genul Lenovo sau Huawei, sunt administrate de foști funcționari publici, primesc credite publice ieftine, precum și o serie de contracte publice, acestea fac parte din efortul de economic statecraft al Chinei. Adică o statalitate economică care utilizează resurse publice – diplomatice, informaționale, militare – pentru atingerea de obiective politice. Statalitatea economică a Beijingului, manifestă puternic în Africa, Asia și Europa, e în contradicție totală cu ,,regulile pieței” clamate de o gândire neoliberală ai cărei susținători, trebuie spus, fac totuși lobby pe lângă instituțiile publice. Pe scurt, China promovează un model politico-economic care pune accentul pe dezvoltare rapidă și servicii publice de calitate ridicată, dar care trece în umbră liberalizarea politică, drepturile omului, economia de piață și statul de drept. Adică rețeta occidentală de dezvoltare. De aici, conflictul. Până la urmă, Războiul Rece a fost o dispută pentru impunerea unui model de dezvoltare, cu determinații politice specifice. Securizarea hard a Chinei pe care o practică Washingtonul astăzi e de fapt demonizarea modelului de dezvoltare al democrației iliberale. ,,Modelul chinezesc” în pandemia de coronavirus a fost promovat puternic nu numai de către Beijing ci și de OMS.
Și mai e o chestiune, clamată de o pleiadă de analiști care nu înțeleg ca umanitatea este un concept imperial. De aceea omenia e întotdeauna mai palpabilă decât umanitatea. Ultima nu are autonomie și inițiativă politică. Umanitatea, dacă se coagulează, o face de regulă în cadrele politice instituționalizate de un centru de putere cu alonjă globală. E de discutat ce forță social-politică a avut umanitatea liberală în pandemia de coronavirus. Întrebarea e cât de probabilă este o umanitate aparută în cadrele instituționale forjate de China? Foarte puțin probabilă, dacă narațiunea americană de securizare hard a Chinei va produce efecte și după scrutinul prezidențial din Statele Unite .
*Lucian Dumitrescu este lector asociat la Masterul de Studii de Securitate
Sursa: PS News