Lucian Dumitrescu: S-a descurcat Estul mai bine decât Vestul în pandemia de coronavirus? Paradoxul culturii de insecuritate

S-a descurcat Estul mai bine decât Vestul în pandemia de coronavirus?

Paradoxul culturii de insecuritate

Lucian Dumitrescu*

Calitatea instituțiilor publice și, implicit, calitatea guvernării este testată mai ales în perioadele de criză. Protejarea cetățenilor și revenirea la situația anterioară crizei depinde de regulă de capacitatea administrativă a statelor și de leadershipul politic care pune la treabă infrastructura critică. În teorie, ,,statele puternice” sunt mai eficiente în a-și proteja cetățenii și sunt primele care readuc viața pe făgașul normal.

,,Statele slabe” întârzie de regulă reluarea rutinei instituțională și au dificultăți în a-și proteja proprii cetățeni. În pandemia de coronavirus a apărut însă un paradox. ,,Statele slabe” par să-și fi protejat mai eficient cetățenii decât  ,,statele puternice”. Cel puțin asta spune indicatorul numărului de morți de COVID-19 la un milion de locuitori:  Spania (580), Marea Britanie (563), Italia (547), Franța (426), România (63), Slovenia (52), Ungaria (52), Estonia (49), Cehia (29) (https://www.statista.com/statistics/1104709/coronavirus-deaths-worldwide-per-million-inhabitants/etc). Se poate afirma deci că statele din Est au produs mai multă securitate umană decât mai puternicele lor omoloage din Vest? Dacă ne bazăm doar pe indicatorul de mai sus, răspunsul este unul afirmativ și este indiscutabil. Tabloul e însă mai nuanțat. Se zice că degeaba urci Everestul dacă nu reușești să-l și cobori. Deci succesul ascensiunii e garantat de coborâre. Lucrurile stau la fel și în pandemia de coronavirus. Rezolvarea crizei de sănătate publică trebuie urmată de restartarea economiei. Ceea ce înseamnă că succesul de sănătate publică întregistrat de statele din Est se poate dovedi iluzoriu, atâta vreme cât nu este urmat de un succes economic.

Prin urmare, o comparație între performanța administrativă a statelor din Est și a celor din Vest, în acest moment și din perspectiva unui singur indicator, e prematură. În pofida penuriei de date, au fost propuse totuși diferite explicații pentru diferența Est-Vest în ceea ce privește numărul de morți la un milion de locuitori în pandemia de coronavirus: vaccinul împotriva tuberculozei, mobilitatea mai scăzută a populației și traficul internațional redus, reacția mai rapidă și mai dură a autorităților, neîncrederea în sistemele publice de sănătate, numărul mai redus al persoanelor vulnerabile, în special al vârstnicilor din Est, comparativ cu statele din Vest etc. Neajunsul principal al explicațiilor de mai sus este mono-cauzalitatea acestora și ignorarea contextului instituțional. Lanțul cauzal are multiple verigi, iar o relație cauzală poate genera efecte diferite în funcție de ambientul instituțional.

Luarea în calcul a contextului instituțional este primul pas în diferențierea expertizei de opinie. În plus, explicațiile de mai sus nu sunt tocmai precise. Spania și Italia au instituit starea de urgență medicală și carantina generalizată înaintea multora dintre statele din Est, iar carantina din zona mediteraneană a Europei a fost mai dură decât în centrul și în estul Europei. De asemenea, peste un milion și jumătate de persoane au intrat în România după apariția primului caz de coronavirus la finele lui februarie. Deci circulația persoanelor a continuat, chiar dacă la un nivel mai scăzut comparativ cu cel de dinaintea epidemiei. Nu mai vorbesc aici de plecările la muncă în străinătate. Deci viața socială a fost mai înghețată în Vest decât în Est și cu toate acestea numărul de victime a fost mai mare în Occident. Ceea ce înseamnă că o serie de caracteristici rezidențial-demografice ale persoanelor vulnerabile au fost decisive.

Pe lângă variabilele de mai devreme, ar putea exista și o diferență instituțională care să explice diferența dintre Est și Vest în privința numărului de victime. E vorba de preponderența culturii de insecuritate, adică a unui set de emoții și comportamente specifice pe care cetățenii din Est l-au deprins de-a lungul generațiilor în propriile state, unele cu capacitate administrativă redusă. Astfel, cultura de insecuritate a favorizat izolarea și distanțarea socială mai ales a persoanelor vulnerabile. Adică a produs un set de conduite care au generat securitate în pandemia de coronavirus. De aici, paradoxul. Cultura de insecuritate, adică un pachet emoțional-informațional-comportamental care de regulă generează insecuritate, poate produce securitate într-un context specific. Proverbul autohton ,,frica păzește bostănăria” rezumă acest paradox.

La ce se referă cultura de insecuritate? Scoasă din câmpul relațiilor internaționale și transferată în cel al sociologiei, cultura de securitate este o instituție informală care alimentează percepția publică despre capacitatea statului de a veni în sprijinul propriilor cetățeni. Percepțiile în discuție vizează predictibilitatea instituțiilor publice în general, precum și în situații de criză. E un loc comun că predictibilitatea instituțională generează emoții și comportamente pozitive, de la încredere și optimism, la implicare și solidaritate socială. Și că impredictibilitatea instituțională generează emoții negative, de tipul neîncrederii, furiei, fricii, apatiei, pesimismului etc. Comportamentele asociate impredictibilității instituționale sunt distanțarea socială și segregarea socială, iar acțiunea colectivă este puțin probabilă în contextele marcate de cultura neîncrederii. În cazul în care aceasta din urmă devine prevalentă vorbim de afirmarea unei culturi de insecuritate. Cultura de insecuritate denotă trendul descrescător pe care se află atât legitimitatea verticală a statului, respectiv încrederea în liderii politici, cât și cea orizontală, respectiv capacitatea statului de a genera consens.

Primul studiu reprezentativ realizat în România despre cultura de securitate s-a derulat la începutul anului 2018. Datele acestui studiu, colectate de INSCOP RESEARCH la comanda Laboratorului pentru Cercetarea Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), au demonstrat că în România cultura de insecuritate este prevalentă în raport cu cea de securitate.

Paradoxul culturii de insecuritate se referă la caracterul funcțional și simultan disfuncțional al acesteia în pandemia de coronavirus. De ce ar fi funcțional ceva ce generează insecuritate? Pentru că favorizează distanțarea și atomizarea socială în detrimentul implicării și exuberanței sociale, cultura de insecuritate poate oferi premisele unei instituționalizări mai facile a izolării sau carantinării populației. Astfel, o rutină socială mai degrabă retractilă a putut favoriza statul acasă și implicit împiedicarea răspândirii virusului. Statul acasă devine cea mai bună garanție de securitate pentru că cetățenii nu au încredere în sistemele publice de sănătate. Nu au încredere nici în instituțiile de forță. Știu că reprezentanții unor astfel de instituții se pot preta la abuzuri, mai ales în perioadele volatile, de criză. Iar pentru evitarea unor astfel de abuzuri, rămânerea pentru cât mai mult timp în propria locuință e o altă alegere rațională. Deci contextul unei culturi de insecuritate (atomizarea socială), emoția predominantă a culturii de insecuritate (frica), precum și neîncrederea în instituțiile publice pot facilita izolarea. Cultura de insecuritate poate genera astfel comportamente de securitate în pandemia de coronavirus.

Atenție! Toată construcția de mai sus e una ipotetică. Pentru ca aceasta să capete un strop de certitudine, se impune o cunoaștere a contextelor instituționale din Est. Cel puțin două aspecte sunt comune, dar în proporții diferite, fostelor state comuniste. În primul rând, capcana instituțională a inegalității, neîncrederii și corupției. Iar în al doilea rând, raționalitatea limitată a statelor cu capacitate administrativă redusă din zonă. Constantele instituționale de mai sus favorizează perenitatea culturii de insecuritate. Capcana inegalitate-neîncredere-corupție se referă la faptul că, din cauza inegalității sociale mari, încrederea în instituțiile publice nu poate crește. În aceste condiții, politicile publice prin intermediul cărora se poate diminua inegalitatea socială nu se pot adopta din lipsă de consens. Consecința: fiecare grup social are propriul interes, cu consecința transformării societății într-un joc cu sumă nulă. Dar e un joc pe care marea majoritate a populației îl va pierde.

Explicația: capcana inegalitate-neîncredere-corupție a generat un masiv proces de de-cetățenizare în Est, adică un proces sistematic de de-împuternicire social-politică. Asta explică parțial tendințele autoritariste din democrațiile apărute în fostul bloc comunist. Dacă ne uităm la date, constatăm că marea majoritate a țărilor din Europa de Est se află, în privința încrederii în propriul guvern, sub media europeană de 42%. În România, un sondaj recent de opinie situa guvernul Orban la 28% încredere. Nivelul este dublu față de cel la care se aflau guvernele PSD-ALDE de anul trecut, dar este un nivel aflat totuși la o diferență semnificativă față de media europeană. În privința inegalității sociale, adică a diferenței dintre bogați și săraci, marea majoritate a fostelor țări comuniste sunt caracterizate de polarizarea accentuată a veniturilor, cu Bulgaria pe primul loc și cu România în primele patru țări. Mai mult decât atât, cei mai afectați cetățeni din Estul Europei de fenomenul corupției sunt cetățenii români, în proporție de aproape 70%. În țările nordice, sub 5% dintre cetățenii acestora consideră că sunt afectați de corupție. Acest cocktail instituțional (corupție, inegalitate, neîncredere) va favoriza mult timp reproducerea culturii de insecuritate în fostele țări comuniste. O altă cauză instituțională majoră a culturii de insecuritate este raționalitatea limitată a ,,statelor slabe” din Est, ceea ce înseamă că aceste state au abilități instituționale reduse de rezolvare a unui număr însemnat de probleme sociale, mai ales atunci când aceastea apar brusc.

Privit printr-o lentilă neo-marxistă, statul apare ca marcat de o sumă de contradicții interne: trebuie să dea satisfacție reprezentanților capitalului, să se legitimeze în fața populației printr-o serie de politici care favorizează bunăstarea și, simultan, să aibă grijă de interesele sale. Toate statele au probleme de legitimitate, dar cele din Est au dificultăți suplimentare în acest sens. Motivul ține, pe de o parte, de experiența redusă a statalității, iar pe de altă parte, de capacitatea elitelor de a face politică. Elitele care administrează fostele state comuniste fac prea multă ideologie și prea puțină politică. Asfel, capacitatea de negociere a statelor din Est cu reprezentanții capitalului este diminuată. Favorizarea capitalului se traduce în programe asistențiale reduse pentru populație și în foduri publice insuficiente pentru dezvoltarea economică inclusivă.

Consecința? Inegalitate socială și subdezvoltare instituțional-infrastructurală, aspecte care trag sistematic în jos credibilitatea acestor state. Paradoxul e că, mai ales în perioadele de criză, ,,statele slabe” au tendința de a accentua cultura de insecuritate locală pentru a-și garanta propria stabilitate. Recurg la măsuri extractiv-punitive suplimentare, vezi numărul mare de amenzi, și la o comunicare strategică abrazivă, de genul dacă nu stai acasă ajungi la spital.  Într-un astfel de context instituțional, în care cetățenii nu au încredere unii într-alții, nu au încredere în stat, iar statul nu are încredere în proprii cetățeni, rămânerea în propria locuință apare ca fiind cea mai bună garanție de securitate.

Cultura de insecuritate este însă preponderent disfuncțională. Chiar dacă ar putea favoriza comportamente precum izolarea și distanțarea socială, emoțiile și informațiile culturii de insecuritate nu-i fac pe cei care stau acasă să se simtă și confortabil în propriile case. Dimpotrivă. Totodată, într-un climat dominat de cultura de insecuritate, acțiunile guvernului vor fi privite cu neîncredere. Din sondajele recente aflăm că marea majoritate a populației a încuviințat acțiunile guvernului Orban din starea de urgență, dar aceeași majoritate susține că guvernul ascunde informații relevante publicului. Zvonurile devin certitudini în ambientul culturii de insecuritate, iar frica poate duce la episoade de isterie socială. Pentru că acționează ca un solvent puternic pentru legitimitatea oricărui guvern, cultura de insecuritate crește sistematic costurile guvernării și, simultan, conferă forță sporită contranarațiunilor avansate de partidele de opoziție. Revoltele și rebeliunile sunt încurajate de cultura de insecuritate. La nivel individual, cultura de insecuritate conferă insului senzația că nu-și poate controla viața, într-un climat social dominat de emoții negative precum frica, furia, apatia, pesimismul. La nivel comunitar, cultura de insecuritate distruge coeziunea inter și intracomunitară și descurajează acțiunile prin care cei care au pot veni în ajutorul celor care nu au. La nivelul instituțiilor publice, proporția personalului angrenat în acțiuni de tip voice, de evidențiere și de reparare a vulnerabilităților instituționale, devine insignifiantă în raport cu personalul angajat în acțiuni de tip exit, care nu implică neapărat părăsirea instituției, ci mai degrabă șicanarea acesteia.

Concluzia e că, până la un anumit prag, cultura de insecuritate poate favoriza comportamente ce generează securitate într-o criză de sănătate publică. Dar dincolo de acest prag, cultura de securitate, prin emoțiile și comportamentele pe care le nutrește, afectează funcționalitatea și legitimitatea instituțiilor. Cultura de insecuritate este de regulă marca proastei guvernări și reprezintă o vulnerabilitate instituțională. Atât statele din Est cât și cele din Vest au depășit criza de sănătate publică preponderent prin acte de bună guvernare, în pofida unor erori instituționale. Din acest motiv, aceste acte de bună guvernare trebuie incluse în tabloul general al variabilelor care explică cum a fost rezolvată criza de sănătate publică, alături de cultura de insecuritate. Mai rămâne de rezolvat criza economică, în cazul căreia calitatea instituțiilor publice se va dovedi decisivă.

*Lucian Dumitrescu este lector asociat la Masterul de Studii de Securitate 

Sursa: PS News I & II

Lucian Dumitrescu: S-a descurcat Estul mai bine decât Vestul în pandemia de coronavirus? Paradoxul culturii de insecuritate