Doctrina Orban. Viktor Orban (I)
Dan Dungaciu*
Vom începe din acest număr un serial analitic săptămânal dedicat ceea ce vom numi doctrina Orban, cu referire la Ungaria și premierul ei, Viktor Orban. În ciuda faptul că s-a strâns deja literatură consistentă referitoare la regimul de la Budapesta, că vin de acolo tot mai multe fapte, poziționări, discursuri cel puțin discutabile în raport cu spațiul euro-atlantic căreia Ungaria îi aparține, că s-au acumulat o serie de atitudini ideologice cel puțin inedite, nu există deocamdată o analiză care să le așeze cap ca cap și să releve semnificația unor episoade disparate ca bucăți ale unui mozaic mai amplu, doctrinar, menit, ca întreg, să se îmbogățească din fiecare episod în parte dar și să îl explice pe fiecare în lumina adecvată.
De la centrala nucleară rusească (Rosatom) acceptată de Ungaria la investiții chinezești în calea ferată Budapesta – Belgrad, de la implicarea diplomatică în R. Moldova la preluarea în Comisia Europeană a poziției de comisar pentru extindere, de la „iliberalism” la euro-scepticism, de la discursuri de rezonanță interbelică – precum cel livrat cu ocazia lui 4 iunie 2020 – până la un plan de tipul Kos Karoly – totul capătă un aer doctrinar din ce în ce mai pregnant.
Ungaria are un proiect intern, unul regional, din ce în ce mai coerent, și, implicit, unul în relația cu România (am putea să ne întrebăm și dacă România are unul, inclusiv pe relația cu Ungaria, dar întrebarea ar fi, cel puțin până în acest moment, retorică…).
A înțelege Ungaria de astăzi și de mâine înseamnă a înțelege doctrina Orban.
Înainte de a intra în substanța analizei, să înțelegem bine ce este o doctrină.
Ce este o doctrină?
În ce sens vom vorbi despre doctrina Orban? Toată lumea a auzit de Doctrina Monroe, Doctrina Brejnev, Doctrina Bush sau de Doctrina Putin. Toți specialiștii domeniului sunt, mai mult sau mai puțin, familiari cu Conceptul strategic al NATO, Strategia de Apărare a Țării sau Strategia Globală de Politică Externă și Securitate UE (Documentul Mogherini). Ce au toate acestea în comun? Toate sunt, în subsidiar, viziuni asupra lumii, a regiunii sau a continentului, „manuale de acțiune”, moduri de a face și a acționa în raport cu amicii și inamicii pe care i-ai identificat/definit anterior.
Concert spus, doctrina – inclusiv doctrina Orban – înseamnă teorie în act. Teorie plus acțiune. Nu o simplă descriere/evaluare statică a realității, ci o descriere/evaluare în perspectiva acțiunii. Doctrina este, concomitent, statică și dinamică, plecată dinspre prezent (la care se raportează, așa cum îl înțelege ea, cu „cantitatea” aferentă de trecut, și pe care îl descrie) și orientată spre viitor (spre care se îndreaptă și pe care îl dorește configurat într-un anumit fel).
Doctrina Orban, de aceea, nu este abstractă, ci concretă, căci pleacă de la realitățile de aici și de acum, pe care încearcă să le înțeleagă într-un fel propriu (nu neapărat original). De aceea este, de fiecare dată, contextuală. Nu poate fi nici înțeleasă nici apreciată prin urmare decât în funcție de contextul care a generat-o. O doctrină nu se poate evalua abstract sau atemporal. A judeca cu criteriile și mizele de azi o doctrină de ieri este un nonsens.
Ca orice demers uman, este supusă greșelii. Poate să plece de la o bună descriere a realității, să fie realistă, așa cum poate să rateze punctul de plecare și, mai departe, acțiunea concretă, generând catastrofe. Poate fi parțială, simplistă, unilaterală, dar și comprehensivă, complexă și multilaterală. Poate să își îndeplinească obiectivele, așa cum poate să le și rateze. Mai mult: poate să genereze efecte pe care inițiatorul nu le-a intenționat în nici un fel – ceea ce sociologii numesc „efecte perverse” sau „efecte neașteptate”. Efecte care pot să fie pozitive (dezirabile) sau negative (indezirabile). Pe toate acestea ne vom strădui să le contabilizăm când vom cerceta aspectele doctrine Orban.
Doctrina este, de fiecare dată, un răspuns la un eveniment, un context, o schimbare majoră la nivel regional sau global, așa cum îl înțelege decidentul politic la un moment dat.
Doctrina are un început și un sfârșit. Pleacă de la un inițiator, persoană sau instituție, reperabil în timp și spațiu – Viktor Orban, în cazul nostru, și cercul său de apropiați – și își va fi încetat existența sau va fi înlocuită atunci când contextul intern sau extern care a generat-o își schimbă profilul. Valoarea lor de întrebuințare post-festum este, de aceea, limitată.
Doctrina nu este o „tablă de legi”, livrată din afara societății; ca orice produs uman, este supusă criticii și contestării. De aceea are îi are și pe unii și pe alții. Moștenirea ei poate fi mult dincolo – sau dincoace! – de ceea ce inițiatorul a dorit sau sperat la momentul lansării acesteia.
Harta mentală și acțională a Budapestei
Și, nu în ultimul rând, doctrina este un document oficial sau cel puțin oficios, deci un document asumat politic, nu neapărat detaliat până la capăt, așa cum este și doctrina Orban (dacă toate doctrinele acu sau nu legitimitate democratică este o altă discuție.) În ultimă instanță, dimensiunea acțională a doctrinei vine tocmai de aici: o doctrină fără asumare politică, deci fără dimensiunea acțională și de implementare, rămâne simplă teorie. Doctrina nu este o teorie. Este o teorie în act.
În concluzie, doctrina este harta mentală și acțională a unei comunități (naționale) la un moment dat. Acesta este sensul în care vom încerca să înțelegem „doctrina Orban”. Vom încerca să înțelegem, altminteri spus, prezentul și viitorul Ungariei și harta mentală și acțională care stă la baza acțiunilor ei.
Și nu în ultimă rând: nu toți liderii politici și-au legat numele de o doctrină. Doar cei care, în bine sau în rău, au marcat prezentul și viitorul comunității lor, a regiunii sau, unii, chiar mai departe. Doctrina Orban există. Cu ce consecințe?
Doctrina Orban (II). Inocentarea și asumarea lui Miklós Horthy
Miklós Horthy vorbește de dincolo de mormânt. Prin Viktor Orban. Discursul de Trianon al premierului ungur a șocat pe multă lume, iar eticheta de „apocaliptic și beligerant” a venit spontan. Mai mult, s-a vorbit, stupefiat, de „iredentism național”.
E judicios, dar stupefacția – naivă. Căci asumarea iredentismului la Budapesta nu e o surpriză, iar aceasta s-a făcut demult, nesesizat de fiecare dată, în crescendo, culminând cu inocentarea oficială a lui Miklós Horthy prin însăși Constituția Ungariei, adoptată de Parlament la 18 aprilie 2011 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012. La vremea respectivă premierul era – cine altul? – Viktor Orban.
Până să ajungem, aplicat, la discursul fulminant despre Trianon al premierului de la Budapesta – realmente o piesă tulburătoare în arhitectura doctrinei Orban, chiar mai profundă decât mult discutatul „iliberalism” – se cuvine să clarificăm chestiunea posterității lui Miklós Horthy, nu la nivel bibliografic și academic, ci politic. Chiar geopolitic.
La început, a fost „guvernul de istorici” a lui József Antall, instalat la 3 mai 1990. Prezumțios, teatral, butaforic, patetic, de multe ori, a încercat sistematic să întoarcă Ungaria la valorile interbelice, să croiască un revizionism istoric bazat, în esență, pe recuperarea moștenirii lui Miklós Horthy. S-a demarat în trombă, dar au fost și sincope de parcurs. Dincolo de lipsa de experiență a guvernul, mai exista atunci ceva care lipsește astăzi: Bucureștiul era mult mai atent cu liniile roșii, nu doar să existe, dar nici să fie trecute prea lesne de partea ungară. De aici și nuanțele de la Budapesta, cum ar fi declarația lui Antall după care „sunt premierul, în spirit, a 16 milioane de maghiari”. Astăzi, ideea de „în spirit” a cam dispărut din repertoriu, restul a rămas…
Guvernul Antall a început o sistematică campanie de recuperare a „memoriei istorice ungurești”, prin readucerea în Ungaria a osemintelor marilor personalități aflate în afara granițelor. În 1991, debutul a fost cu un personaj controversat, cardinalului Mindszenty, urmat de mai multe personalități din diverse epoci istorice. De fapt, tot ce făcea guvernul Antall era un preambul pentru aducerea în Ungaria a osemintelor lui Miklós Horthy. Acolo se țintea. Demersurile au început în 1991 și s-au concretizat la 4 septembrie 1993. Reacțiile interne sau internaționale, iritate, nu au lipsit, dar Budapesta a pretins atunci că nu e nimic oficial, reînhumarea nu are acreditarea statutului, e o chestiune privată etc.
O minciună. A fost o politică de stat. Un detașament al armatei maghiare dă onorul, în prezența a patru miniștrii, numeroși parlamentari și a soției premierului Antall. Televiziunea publică transmite integral, iar Monetăria Statului emite o medalie cu această ocazie. Au urmat numeroase biografii ale Regentului, filme dedicate memoriei sale și numeroase statui presărare pe teritoriul Ungariei. Treptat, Miklós Horthy devine un personaj asumat, nimeni nu mai protestează la recuperarea lui. Chiar și Viktor Orban, după mai multe volte menite să păcălească „urmăritorii”, face și ultimul pas de consacrare, inocentare și exonerare a fostului Regent. Și asta chiar în Constituția Ungariei, prima constituție democratică a statului vecin.
Iată textul cu pricina, plasat, strategic și definitiv, în preambulul Constituției: „Datăm restaurarea autodeterminării țării noastre, pierdută în ziua de 19 martie 1944, la data de 2 mai 1990, când s-a format, pentru prima dată, prin alegeri libere, corpul politic al reprezentării populare… Legea noastră fundamentală va sta la baza ordinii noastre juridice, va fi o alianță între maghiarii din trecut, prezent și viitor. Este un cadru viu care exprimă voința națiunii și forma în care dorim să trăim”.
Ce s-a întâmplat la 19 martie 1944, cheia întregului mesaj al Constituției Ungariei? Concret, germanii au ocupat Ungaria, demit premierul și numesc în această funcție un politician loaial. Totul, însă, cu acordul tacit al lui Miklós Horthy care rămâne Regent al Ungariei. Și aici apare întrebarea: de ce această distincție, cel puțin bizară, prin radicalismul ei, dat fiind faptul că Miklós Horthy a rămas la putere? Miza este că, prin această percutantă distincție, doar perioadele de ocupație germană – cu girul lui Miklós Horthy (!) – și comunistă să fie explicit delegitimate și exorcizate din istoria Ungariei, ca țară suverană, care își are destinul în propriile mâine. Restul e valabil și acceptabil. Inclusiv regimul Miklós Horthy, care devine, prin Constituție, inexplicabil decuplat de la această conexiunea rea, inacceptabilă, care include deciziile Ungariei din timpul celui de-al doilea război mondial, drama evreilor din această țară sau perioada de ocupație germană care au rezultat, după cum acreditează istoricii, culmea, în mare parte, din deciziile Regentului.
După ce epoca Miklós Horthy, cu tot arsenalul ei ideologic, este imaculată și „recuperată”, se trece la consacrarea distincție acreditată de regimul Orban, respectiv: înainte și după 19 martie 1944. „Binele” se desparte de „Rău”. În 2014, ca o consecință logică a deciziilor din Constituție, Fidesz a decis ridicarea unui alt monument în Szabadság Tér (Piața Libertății), menit să comemoreze „Victimele ocupației germane”. Monumentul înfățișează un vultur uriaș care atacă o statuie a Îngerului Gabriel (folosit aici ca simbol nu foarte uzual al Ungariei). Mesajul este limpede precum cristalul: Ungaria și, practic, prin extindere, regimul Miklós Horthy, sunt reconstituite ca victime ale agresivității germane, iar suferința lor, după cum au remarcat istoricii chestiunii, este echivalată inclusiv cu suferința populației evreiești din Ungaria. Toate vinovățiile trec în contul ocupanților…
Ceea ce trebuie să reținem până la acest punct este următorul lucru. Printr-un asemenea artificiu ideologic, respectiv inocentare regimului Horthy, se realizează, de fapt, normalizarea acestuia, includerea lui în perioada „bună” a autodeterminării Ungariei, ceea ce permite o legătură directă, firească, între regimul Regentului Horthy și guvernările Orban.
Aici e miza. Se stabilește astfel o legătură „legitimă” a guvernării de azi cu un regim al cărui singur program politic era… revizionismul, născut la 4 iunie 1920.
Revizionismul și naționalismul.
(va urma)
*Dan Dungaciu este coordonatorul Masterului Studii de Securitate