Ungaria și Polonia blochează UE. Care este miza?
Dan Dungaciu
Știrea săptămânii este că Ungaria și Polonia au pus veto pe pachetul bugetar multianual al Uniunii Europene și planul de redresare. Este o relatare (relativ) exagerată, jocurile sunt departe de a fi făcute. E drept însă că în negocierile de lunea trecută (16 noiembrie), derulate între diplomați, negocierile cu privire la un nou instrument de suspendare a finanțării UE către țările care încalcă normele blocului cu privire la statul de drept au generat reacții virulente la Varșovia și Budapesta. Probabil însă că decizia finală nu va fi luată până la reuniunea Consiliului Afaceri Generale din 8 decembrie.
Care este, totuși, miza?
1. Ca de fiecare dată, e una politică. În esență, rezultatul acestei confruntări va fi un pas înainte – sau înapoi – în procesul de trecere treptată a UE spre o structură de tip federal. Întrebarea hamletiană este aceasta: suntem, ca să parafrazăm o interogație clasică, într-un „moment Hamilton” al proto-federalizării, sau trăim în schimb un „moment Milward”, după numele celebrului economist și istoric britanic care argumenta împotriva unei opoziții tari între Uniunea Europeană și statele naționale? Suntem, altminteri spus, pe o traiectorie supranațională sau pe una a identităților puternice ale statului național care caută protecție într-o lume periculoasă?
2. Reacția Bruxelles-ului va fi și un răspuns la această întrebare de etapă. Presiunea pusă de UE pe Polonia și Ungaria era previzibilă, la fel și reacția lor, pentru că ne aflăm într-o criză politică de proporții, care setează raporturile de putere din interiorul Uniuni. UE a ridicat mult mizele statului de drept și nu poate trece peste ele fără să își piardă „autoritatea morală” cu care unii o acreditează. Este clar că Uniunea nu mai poate merge mai departe dacă rămâne la faza de transparență și referendumuri. Iar decizia de a merge în continuare pe un proiect politic mai degrabă elitist, respectiv decis undeva dincolo de scrutinul popular, e o decizie care irită, poate, pe multe lume. Dar să încerci să oprești procesul în loc e o utopie sau un risc enorm.
3. După eșecul lui Donald Trump în alegeri, polonezii și ungurii sunt singurii care în UE mai țin ridicat steagul trumpism-ului (ceva dincolo de Donald Trump!). Poate părea un paradox, dar trumpism-ul a fost validat în SUA – chiar dacă Donald Trump a pierdut, căci trumpism-ul a obținut cel mai mare număr de voturi dintre toate doctrinele republicane de până acum. De aceea, indiferent dacă pleacă de la Casa Albă Donald Trump, Partidul Republican va trebuie să se confrunte cu moștenirea lui. Și să găsească un liber în consecință.
4. Budapesta și Varșovia au ridicat mizele, așa cum știu ele, la nivele patetice. Ministrul Justiției din Ungaria spune așa: „Cei care cunosc istoria maghiară, știu că atunci când vine vorba de viitorul copiilor și nepoților noștri, poporul maghiar și Ungaria nu fac compromisuri, fie că este vorba de un război de independență sau doar de un simplu veto”. Iar omologul polonez vorbește în acești termeni: „Nu este vorba despre un stat de drept … ci despre sclavia politică și instituțională”. Retorica e apăsată, specifică, dar ridicată mult prea sus pentru negocieri normale. E limpede că de aici înainte va fi greu să justifici politic pașii înapoi. Și încă ceva: Ungaria sau Polonia rezistă dacă stau spate în spate, dar dacă unul singur dezertează, au pierdut.
5. UE se simte într-o conjunctură bună. Donald Trump nu a câștigat (e bine asta, se crede la UE), britanicii sunt și ei un pic debusolați. Ce trebuie să facă? Să negocieze, desigur, la cel mai înalt nivel. Dar cel mai înalt nivel nu înseamnă doar Angela Merkel, se pare. Din câte ni s-a spus în presa internațională, Angela Merkel a vorbit cu Viktor Orban. Toți au vorbit cu liderul de la Budapesta. Dar el are, se pare, un alt tip de protecție. Nu e clar cine îl protejează, de ce lobby puternic beneficiază, încât și-a permis până acum să facă tot ce-a făcut. Dar trebuie să se ajungă și acolo cu discuția despre devierile Ungariei. Cine îl ține pe Viktor Orban în spate la Bruxelles? Căci azi plătim pentru concesiile acordate sistematic Budapestei, dincolo de ambiguitățile din vara lui 2020, când mecanismele nu au fost clarificate până la capăt.
6. Încă odată, e o negociere politică cu consecințe strategice pentru UE. De aceea toate discuțiile excesiv tehniciste ratează ținta. Și multe dintre ele nu fac bine Uniunii Europene, fac mai degrabă rău. Rețelele de socializare s-au umplut de tot felul de comentarii făcute de experți mai mult sau mai puțin implicați de la Bruxelles, care încearcă să găsească soluții la această criză, dar găsesc soluții funcționărești. Oamenii din sistem, care știu foarte bine și mecanismele, și hârtiile, și legislația pot să găsească soluții birocratice la orice. Să fim conștienți de asta: orice problemă a UE își găsește soluții în documentele europene, în legislație, pentru că acolo sunt oameni care se ocupă de asta de zeci de ani, au căpătat un statut de mandarin, știu limba specifică a Bruxelles-ului, operează cu ea, cu acronimele de rigoare (ca la NATO!), care se descurcă să iasă din orice problemă tehnică, de orice natură. Dar aici nu e o problemă tehnică!
7. Un singur exemplu: soluțiile acestea tehniciste care vorbesc despre faptul că se poate adopta totul trecând pe soluția interguvernamentală și lăsând, astfel, Ungaria și Polonia în ofsaid, sunt înduioșătoare. Și o contradicție în termeni. Pe de-o parte, oamenii aceștia sunt federaliști convinși, vor o Uniune Europeană dincolo de statele naționale, dar nu realizează că ceea ce fac este să ne convingă că așa ceva nu va funcționa niciodată până la capăt și că soluțiile care funcționează sunt tot pe palierul Europei… interguvernamentale. Cum ar spune americanii, își trag gloanțe în picior. Decât așa soluții, mai bine deloc.
8. Dincolo de asta, tensiunile sunt mari nu doar la Budapesta sau Varșovia. Europenii așteaptă clarificări, iar unii chiar sunt cu mâna pe pistol, adică transmit că dacă se trece de Consiliu, iar Ungaria și Polonia obțin satisfacție, tot inutil va fi. Oricum totul ajunge în Parlament, care e și el foarte atent la respectarea statului de drept, iar acolo vor fi presiuni enorme și s-ar putea ca Parlamentul să fie cel puțin la fel de intransigent precum unii membrii ai Consiliului. (În plus, fiecare parlament național trebuie să voteze și el așa numita „Own Resource Decision”, condiția obligatorie pentru UE de a împrumuta cei 750 miliarde de Euro pentru fondul de redresare, iar unele voci, cum a fost a Finlandei, au fost clare: dacă nu există condiționalități legate de satul de drept nu votăm nimic).
9. Suntem la momentul în care cărțile trebuie să fie puse pe masă. Ungaria e în familia popularilor europeni (PPE), chiar dacă și suspendată, dar singurul care se luptă cu Victor Orban pare că este doar președintele Donald Tusk, nici nemții, nici spaniolii (greii din PPE) nu spun nimic. Adică nici măcar la aceste nivele intermediare (familii de partide) nu sancționăm Ungaria (e doar suspendată, nu exclusă!) și vrem să rezolvăm problemele la cel mai înalt nivel, la PE sau la Consiliu? Suntem în situația în care trebuie să plătim pentru toate capetele pe care le-am întors atunci când Viktor Orban făcea lucruri impardonabile și să clarificăm care sunt liniile roșii în Uniune, căci pentru Budapesta pare că nu funcționează niciuna.
10. Paradoxul este că nimeni nu poate să meargă până la capăt. Dacă UE merge până la excluderea celor două state din proces, obține o victorie de etapă, dar va crea niște crize insurmontabile în aceste țări, cu consecințe greu de previzionat, inclusiv pentru proiectul european. Pe de altă parte, nici Ungaria nici Polonia nu pot scăpa neatinse de criză, ca și până acum. Pur și simplu nu poți să mergi mai departe lăsând impresia că Varșovia și Budapesta au câștigat. Ar fi o înfrângere pentru Bruxelles, dar nu una de etapă. Ar fi o înfrângere de proiect. Cine, prin urmare, clipește primul? Fabrica Uniunii Europene e pusă la grea încercare. Dar, până la urmă, aceasta a fost singura metodă prin care lucrurile au mers înainte. Chiar cu riscul sacrificării unor lideri naționali care, până mai ieri, păreau intangibili.
*Dan Dungaciu este coordonatorul Masterului Studii de Securitate
Sursa: PS News